Două programe inedite la Filarmonica din Iaşi

Theodor Rogalski a putut fi descoperit la Iaşi vineri 22 octombrie în urma primelor audiţii absolute, ca autor eclectic interesat de tradiţia folclorică românească, de jazz-ul dansant, de muzica pop americană a începutului şi primelor decenii de secol XX. A cunoscut jazz-ul cântând la pian în tinereţea pariziană pentru a-şi păcăli sărăcia, dar şi pentru că i-au plăcut, a teoretizat aceste genuri riguros, atrăgător în conferinţele susţinute la Radio România.

Originalitatea primelor lucrări pentru pian şi pentru orchestră i-a fost apreciată în mod repetat cu menţiuni, cu premii la concursul de compoziţie „George Enescu”, originalitate „ambalată” atrăgător prin inventivitatea melodico-ritmică nutrită de tradiţia folclorului românesc, prin modernitatea genurilor jazz-pop de peste Ocean. Opus-urile pentru claviatură ascund multe ferestre ce se pot deschide spre sonorităţile vaste, strălucitoare ale orchestrei simfonice, dar acribia, devoţiunea lui Rogalski pentru dirijat, pentru cursurile de la Conservator, boala ce i-a frânt destinul la numai 52 de ani au împiedicat concretizarea multor idei. Norocul a vrut ca versiuni camerale şi schiţe din anii 1925-1951, rămase de la Theodor Rogalski, să-l inspire pe Alexandru Rogalski, nepotul său, care le-a orchestrat, oferindu-ne acum holograma sonor-expresivă a înaintaşului său.

Dansul La chef, Balada pe teme româneşti, Dansuri româneşti pentru suflători, baterie şi pian la patru mâini, Suita simfonică „Cinema”, interpretate în primă audiţie absolută la Iaşi în seara de 22 octombrie, au prelungit impresia covârşitoare lăsată din nou de cele două binecunoscute Capricii. Toate lucrările înscrise în program au fost ofertante solistic şi în ansamblu (cristalin, temperat-sensibil, frumos a fost sunetul instrumentului Teodorei Leon, şefa partidei vioara I din orchestra Filarmonicii), s-a simţit plăcerea cu care toţi membrii orchestrei au contribuit la schiţarea portretului componistic Theodor Rogalski. Portret supervizat cu precizia şi muzicalitatea dintotdeauna ale dirijorului Adrian Morar. Programul de autor se dovedeşte încă odată potrivit pentru conturarea imaginii cât mai clare a personalităţii unui compozitor.

Lucrările oferite spre audiţie vineri 12 noiembrie au alăturat doi creatori din aceeaşi ţară, supuşi aceloraşi climate istorice contorsionate: Dmitri Şostakovici – Mieczysłav Weinberg. Publicul ieşean cu îndelungată experienţă de audiţie cunoaşte câteva simfonii şi concerte de Şostakovici, dar Weinberg este un nume ce se impune descoperit. Şi al doilea program simfonic a avut elemente comune: nu doar pentru că autorii au fost de vârste relativ apropiate, prieteni, performeri ca număr imens de lucrări compuse, ci, mai ales, datorită influenţelor puternice în ambele sensuri, evidente în creaţia lor. Influenţă clară la Weinberg în privinţa liniilor melodice de un lirism înfiorat şi a orchestraţiei luxuriante, cu valuri sonor-expresive contrastante, epic-evocatoare, cu aluviuni melodice şi de etos din folclorul evreiesc – componente muzicale ce menţin permanent atenţia. Sunt trăsăturile definitorii ale Concertului opus 43 pentru violoncel şi orchestră (1948), piesă de rezistenţă în repertoriul virtuozilor lumii. Încă de la începutul primei părţi, Adagio, impresionează melodia nostalgică, în declarat stil romantic, alternând între nuanţa pianissimo şi nuanţa forte. Moderat rămâne desenul melodic zglobiu, tot marcat de tristeţe, din partea a II-a, pentru ca secţiunea următoare să dinamizeze ritmic (Allegro) fluxul muzical şi prin caracterul dansant, cursul melodic pretinzând acum solistului mai multă virtuozitate tehnică. Ultimul Allegro prelungeşte climatul ambivalent liric-jucăuş, dar aparent, pentru că muzica în întregul său nu este veselă.

Oferind astăzi imaginea romantic-expresivă a tristeţii neostoite, Concertul pentru violoncel nu a rezonat cu simplismul şi caracterul triumfal, de paradă cerut de ideologia sovietică în 1948, de aceea Weinberg a fost inclus pe lista compozitorilor aspru criticaţi de Partidul Comunist Sovietic.

Dmitri Şostakovici a trecut atunci prin acelaşi calvar. Scrisă cu trei ani mai devreme, A IX-a sa Simfonie, nu a exprimat, cum se aşteptau puterea politică din fosta URSS şi, în definitiv, toţi muzicienii, noua odă a bucuriei în urma sfârşitului războiului, ci imaginea clovnului marcat de grimase persiflante, imaginea muzicală foarte îndrăzneaţă pentru timpul, pentru locul în care trăia Şostakovici, a îndoielii sale că libertatea individuală şi de creaţie la care se aşteptau artiştii vor prevala, odată ce duşmanul extern a fost învins. Cu o fantezie melodică ce copleşeşte, cu un simţ al contrastelor, cu o forţă dramaturgică ce captivează, cu o scriitură orchestrală spectaculoasă, provocatoare pentru fiecare instrumentist, pentru ansamblul întreg, Simfonia a IX-a de Şostakovici este un film puternic stimulator pentru spiritul ascultătorului, stimulat să traducă fluxul muzical-sonor conform experienţei de viaţă şi culturii sale.

Tandemul interpreţilor ruşi Nikolai Shugayev (violoncel), Anton Shaburov (dirijor) a conferit, desigur, un plus de autenticitate lucrărilor rămase de la conaţionalii Weinberg şi Şostakovici. Sunt de apreciat sensibilitatea solistului în exprimarea melodicii trist-înfiorate din Concertul de Weinberg, precizia luminării fiecărui accent, mlădierea fiecărei fraze melodice, controlul fiecărei explozii sonore sau al fiecărei nuanţe comic-ironice, batjocoritoare din Simfonia de Şostakovici. Anton Shaburov a condus orchestra cu ambivalenţa tinereţii impetuoase, vegheată permanent prin respectul deplin pentru partitură, prin eliminarea oricărei exagerări de sens, prin caracterul argumentat-spectaculos al muzicii. Şi al doilea program comentat aici a demonstrat valoarea colectivului simfonic ieşean, pe care doar restricţiile pandemiei l-au împiedicat să vadă sala de concert arhiplină, cum ar fi meritat.        

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor