Elohim

*

Acum înţeleg de ce profesorul a suflat peste eprubetă rotocoalele de fum ce conţineau canabis. N-a făcut-o dintr-un sentiment de compasiune pentru mine.

Nu, nicidecum. Eminenţa sa vrea să-mi anihileze cu orice preţ voinţa, făcându-mă să asist pasiv la toate ororile ce se desfăşoară în laborator, inducându-mi totodată în minte că tot ce trăiesc şi tot ce gândesc e o iluzie. O halucinaţie, nimic mai mult. Dar o halucinaţie perversă care încearcă să mă împingă de pe acum în ghearele desfrâului dacă nu carnal, atunci măcar imaginar, având drept scop creare in nuce a unui complex oedipian ce duce, după cum se ştie, la tot felul de tulburări nevrotice, având drept consecinţă pierderea stimei faţă de sine etc., etc.

Nu, stimabile, n-ai să reuşeşti să mă bagi în boală, odată şi odată tot am să-ţi vin de hac! Până aici, eminenţă! N-am să permit nimănui să-mi calce stima de sine în picioare! Şi, încă o dată, eminenţă, te previn: ia-ţi labele murdare de pe domnişoara Kiky! Desigur, mâinile profesorului sunt cât se poate de curate, fiindcă după fiecare astfel de ieşire le spăla la robinet în mai multe ape. Apoi le ştergea cu prosopul de hârtie şi se parfuma!

Curate, dar libidinoase!

Nu pot să sufăr parfumul lui, care miroase de-ţi ia minţile a mosc. Păi, bine, eminenţă, ştii dumneata câţi cerbi trebuie să sacrifici ca să obţii un gram de mosc? Eşti un criminal!

Nu, nu sunt gelos, am spus de-atâtea ori şi mai repet odată, de felul meu, dar figurile acestea cu iz erotic pe care le-am văzut înscrise în cercuri, semicercuri, triunghiuri, sinusuri şi cosinusuri, tangente şi cotangente pe tavan mă calcă totuşi pe nervi. Există limite în toate. Ce dacă eşti profesor, legea bunului simţ ar trebui să te ferească să profiţi de pe urma naivităţii asistentei pe care o supui la fel de fel fantezii şi de perversiuni. Avem de-a face aici, totuşi, cu un abuz de funcţie! Ce fac organele? De ce nu se sesizează DNA-ul?! Nu mai suport atâta dezmăţ, atâta impostură, simt că am să-mi ies din minţi! Şi Budha acesta care stă aşezat în poziţie lotus pe fundul eprubetei şi la fiecare eschibiţie a somităţii sale, în loc să se indigneze, tot dă aprobator din cap, rostind cu o voce joasă, guturală Buddham sharanam gachhāmi.

Buddham sharanam gachhāmi, Buddham sharanam gachhāmi, simt că plesnesc… m-am săturat de Budha acesta. Luaţi-l de pe capul meu!

Ştiaţi că la canabis se mai spune buddha? Pe lamela pe care o examina cu atâta atenţie la microscop nu era nici un cristal, nu era nici o statuetă. Era haşiş!

*

…Aşa cum crierul caracatiţei e împrăştiat în fiecare din tentaculul, poate chiar în fiecare ventuză a sa, aşa şi creierul meu s-a risipit în fiecare por al epidermei mele, în fiecare celulă a mea şi asta tocmai pentru a putea percepe mult mai bine realitatea din jur pentru a mă apăra de ea.

Degeaba profesorul mi-a decupat o parte din calota craniană şi după ce-a extirpat creierul de acolo, substituindu-l cu o hologramă ce-l imită perfect, asta ca să gândesc exact cum vrea eminenţa sa, l-a aruncat la coşul de gunoi, eu continui să gândesc, totuşi, cu materia mea cenuşie ce se împrăştie şi se adună pe colile de hârtie risipite pe podea! Sunt omnipotent şi omniprezent! Fiecare gând ce-mi populează o celulă animă alte gânduri risipite în alte celule şi le strânge la un loc, dar nu în mine, ci undeva deasupra mea, în hăul cosmic, bântuit de spasme şi de vid. Adio, domnişoara Kiky! Adio, Pogany a mea! Adio, dragostea mea eternă. Rămâi cu bine! Rămâi lângă profesor! Eu plec. Plec pentru o clipă, plec pe totdeauna, ca să rămân aici!

Nimeni nu mă poate deposeda de gândurile mele. Ele mă însoţesc pretutindeni, şi atunci când stau pe loc şi atunci când hălăduiesc pe străzi în hăul cosmic, pierzându-mă-n mulţimea vidă.

*

Azi noapte m-am trezit pe la orele două şi am auzit cântând cocoşii. Au cântat de trei ori, ca-n Biblie. Desigur, asta nu m-a mirat. Păsările, în special cocoşii, au apetenţă pentru tot ce e apocaliptic. Ceea ce m-a mirat într-adevăr a fost faptul că i-am auzit cântând nu în exterior, ci în interior. Vorbesc, desigur, de interiorul laboratorului şi, poate, de ce nu, chiar cel al eprubetei. De când s-au oploşit cocoşii aici şi unde s-au ascuns?! Dacă aş vrea să fac un calambur, aş putea spune că la noi, pe Andromeda, nu cântă cocoşii, ci găinile şi cântatul lor nu prevesteşte nici un fel de nenorociri, nici în casă, nici în afara ei. Când însă îţi cântă cocoşul căţărat pe geam sau gard, poţi să fii sigur că vei primi cât de curând din partea sorţii un semn de rău augur! Aici, desigur, e invers: cântatul găinilor aduce în casa omului mari necazuri şi mari nenorociri. În fine, câte bordeie, atâtea obiceie. De pildă, în Austria noastră de Andromeda, în noaptea de Crăciun, oamenii, femeile în special, acompaniaţi de cântecul cocoşilor, pardon, al găinilor, iau mici bucăţi de plumb turnat sub forma figurinelor zodiacale, leu, berbec, scorpion, vărsător, fecioară, le topesc în linguri de argint deasupra unui sfeşnic, apoi toarnă plumbul lichid în apă. În contact cu apa, plumbul se întăreşte instantaneu luând configuraţii diferite, ce prevestesc viitorul. Aici cocoşul simbolizează virilitatea, forţa bărbătească, răsăritul. La noi, simbolurile sunt opuse, având preponderent o tentă feminină, aflată sub influenţa lunii. În timp ce meditam la toate acestea, am accesat facebook-ul meu interior şi în faţa ochilor mi-a apărut următorul fragment din Peisaj transcendent, transmis de un necunoscut: "Cocoşi apocaliptici tot striga,/ tot striga din sate romaneşti,/ Fântânele nopţii/ deschid ochii s-asculte/ întunecatele vesti”. Demult cocoşii au aţipit în satele româneşti. De acolo, ei s-au mutat în eprubete sub formă de Napoleoni, care tot cântă şi cântă, umblând ţanţoşi prin interiorul eprubetelor, vestind apocalipsa de apoi.

Ei, ce zici, profesore, am nimerit-o sau n-am nimerit-o cu figura aceasta de stil?! Vei spune că apare aici o mică inadvertenţă, în sensul că Napoleonii nu pot umbla prin eprubetă, pentru simplu fapt că sunt cufundaţi ca şi mine într-un mediu lichid al cărei densitate e mai mare decât cea a apei. Şi ce dacă? Eu vă spun că umblă, şi asta fiindcă din pricina orgoliului exacerbat ignoră legile fizice şi chiar pe cele psihice, trăind cufundaţi într-o lume în care domină doar propriile lor legi. Aţi înţeles? Şi tot pe facebook am primit şi un alt mesaj de la acelaşi interlocutor necunoscut aflat probabil pe nebuloasa Androemda: „Unde eşti Elohim?/ Lumea din mâinile tale a zburat/ ca porumbul lui Noe./ Tu poate şi astăzi o mai aştepţi./ Unde eşti, Elohim?” Şi ce dacă a zburat, mi-am zis. Nu e nici o pagubă. Bine c-a zburat. Vom clădi aici o altă lume. Şi îmbătat de aceste vorbe, am continuat cu un glas plin de emfază: „sărutăm pulberea de sub călcâie/ şi-ntrebăm de tine, Elohim!/ Vântul fără de somn îl oprim/ şi te-ncercăm cu nările,/ Elohim!/ Animale străine prin spaţii oprim/ şi le întrebăm de tine, Elohim! / Până în cele din urmă margini privim,/ noi sfinţii, noi apele, noi tâlharii, noi pietrele,/ drumul întoarcerii nu-l mai ştim…”

Ei, nu-l mai ştim?! Îl ştim şi ne întoarcem de fiecare dată de acolo de unde am plecat. Sau poate în alte locuri. Poate sfinţii, poate pietrele, poate apele au uitat acest drum. Dar noi nu l-am uitat. Şi nici n-o să-l uităm vreodată. De aceea ne aflăm aici, în aceste eprubete, tocmai ca să ne aducem aminte de tot ce am fost şi n-am fost şi să ne mai naştem odată.

Şi ajungând cu sofistica aici, am îngânat pe acelaşi glas cântat: Elohim, Elohim, unde eşti, Elohim?!

Aici, spuse profesorul, suflând rotocoale de fum pe deasupra eprubetei şi indicând cu degetul arătător spre propria sa persoană. Glasul profesorului mă trezi din reverie. Deşi o vagă mahmureală mai persista în mine, m-am abţinut şi nu am atentat la sticluţa scoasă din dulăpior. Inhalam fumul albăstrui risipit în inele peste stativele din eprubete şi tăceam mâlc.

Eu sunt Elohim, adăugă el. Cel puţin pentru tine şi pentru cei de teapa ta, ce ecluzează aici, în acest laborator.

Vocea eminenţei sale mi s-a părut uşor ironică, dacă nu chiar batjocoritore. De unde şi până unde să fie profesorul Elohim? mi-am zis. De ce vrea cu tot dinadinsul să apară drept Dumnezeul meu? De ce mă ia peste picior? Elohim nu-şi face mendrele cu asistente. Nu se tăvăleşte cu ele pe sub mese şi nu se aburcă sfidând legile gravitaţie universale pe tavan. Sau poate că se dă, căci altfel cum el ar putea sfida?!

Nichita Danilov este scriitor şi publicist