Fluturaşi şi papioane

*

Într-o postare de-a dreptul halucinantă, Vasile Ernu, pornind de la o relatare a politologului basarabean Vitalie Sprânceană, ne pune în faţă, şi asta chiar în preajma alegerilor parlamentare din Republica Moldova, o realitate care îţi produce fiori..

Iată despre ce e vorba:

Aflându-se în criză financiară, Administraţia Căilor Ferate din Moldova a făcut o propunere salariaţilor care nu şi-au primit retribuţia de câteva luni de zile să contracteze credite de la băncile comerciale din Moldova pentru a putea supravieţui – ei şi familiile lor – în toată această perioadă de criză de lichidităţi, garantând, desigur, împrumuturile cu valoarea bunurilor imobiliare pe care le posedă; datoria acumulată urmând a fi stinsă în momentul (adică la Sfântu Aşteaptă) în care Societatea Căilor Ferate din Moldova va avea din nou fonduri ca să plătească salariile restante. Desigur, nu se ştiu dobânzile aferente împrumuturilor contractate de salariaţi.

Cred că e inutil să precizăm că aceste împrumuturi nu sunt altceva decât o formă de spoliere a populaţiei de bunurile pe care le mai posedă. Ele vor intra în proprietatea băncilor comerciale, iar de aici în mâna mafiei politice ce-şi face mendrele dincolo de Prut. E limpede că salariile nu vor fi niciodată restituite, şi aceasta fiindcă de pe acum Căile Ferate din Moldova duc tratative cu diverse companii pentru vânzarea activelor. În esenţă, aici e vorba de o inginerie financiară tipic estică dintre cele mai sinistre.

Deocamdată, România a fost scutită de astfel de experimente. Nu se ştie însă până când.

În fine, să nu facem prea multe supoziţii, ci mai bine să apelăm la un citat desprins din Vasile Ernu: „E tragic faptul că muncitorii sunt îndemnaţi să meargă la bănci comerciale, să ia credite cu dobândă şi taxe pentru că la casele ÎS CFM nu au mai rămas bani pentru salarii. (Partea matematico-financiară a problemei e atât de toxică – pentru bancă schema asta e una de a face un venit de câteva sute de milioane de lei în jumătate de an nefăcând nimic, pentru CFM e o modalitatea de a vinde patrimoniu şi active pentru a găsi bani nu doar pentru salarii, ci şi pentru taxe de administrare a creditului şi dobânzi, care, la sume ca astea se pot ridica lejer la 40-50 % din valoarea împrumutului iniţial)”.

E tragic – concluzionează autorul – că „viziunea de schimbare a noii administraţii e… să trimită oamenii la bănci comerciale şi să vândă cât mai rapid diverse chestii din patrimoniul CFM pentru a aduna lichiditate”.

Dar cel mai tragic, adaugă el, e faptul că toată această inginerie financiară se desfăşoară având „consensul politic al tuturor părţilor implicate – administraţie, partide, guvern, parlament – e să lase muncitorii baltă (golanii să meargă la bancă după credit dacă vor să mănânce), să tacă despre situaţia de la CFM (hai să vorbim în schimb despre corupţie şi valori tradiţionale) şi să caute soluţii în aceeaşi parte (hai să mai vindem ceva proprietate de stat pentru a găsi bani noi în schimbul banilor furaţi – trenuri, linii de cale ferată, încăperi etc).”

*

Plecând de aici, eu tind să cred că ar trebui să înlocuim, cel puţin deocamdată, până când o să vină un alt timp, mai propice pentru artă, sintagma „Eminescu să ne judece”, cu „Maiorescu să ne judece”, căci trăim, la drept vorbind, într-o epocă în care teoria formei fără fond pare să fi atins apogeul, instalându-se în toate palierele vieţii noastre cotidiene. Ba mai mult decât atât, din cauza unor ingrediente de natură postmodernă, acest aluat alcătuit din tot felul de litere şi scame, ieşindu-şi din propria-i matcă, pare să se reverse pe tot mapamondul. Trăim, într-adevăr, într-o lume fără fond, cea mai „ideală” cu putinţă.

Sau poate în loc de „Maiorescu să ne judece” am putea pune, de ce nu?, „Caragiale să ne judece”, căci trăim într-un timp care-i a lui.

Am mai putea găsi, desigur, şi alte sintagme, înlocuindu-l de pildă, pe Eminescu şi Maiorescu, ba chiar şi pe „divinul” Caragiale cu numele unor tineri politicieni, care practică şi ei, cu mult succes, teoria formei fără fond, şi jubilează.

De aceea la ceas de seară, ar trebui să murmurăm stând pe malul unei ape liniştite, uşor vetuste, versuri ale lui Grigore Vieru, cântate de Doina şi Ion Aldea Teodorivici: „La zidirea Soarelui, se ştie,/ Cerul a muncit o veşnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasare măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu.”

Nu se ştie dacă a muncit sau nu o veşnicie cerul ce se cască peste societatea românească ca să zidească soarele în mijlocul lui, şi nici cât a suferit trecând prin chinuri grele neamul românesc ca să dea naştere lui Eminescu, domnul „cel de pasăre măiastră”, ce dă glas şi sens „nemuririi noastre”, dar iată că a venit o vreme când constatăm, cu durere în suflet, că Eminescu nu ne mai aparţine, sau dacă ne aparţine, nu ne mai reprezintă în nici un fel. În locul lui planează azi peste societatea noastră din ce în ce mai bulversată un alt spirit.

„Suntem în cuvânt şi-n toate,/ Floare de latinitate/ Sub un cer cu stele sudice!/ De avem sau nu dreptate,/ De avem sau nu dreptate,/ Eminescu să ne judece”, spune foarte frumos Grigore Vieru.

Eminescu însă nu mai are cum să ne judece, pentru că spiritul său s-a îndepărtat de noi. Acum el e „neîndurător şi rece”.

Pot să ne judece însă Caragiale şi Maiorescu. Căci asupra politicii şi spiritualităţii româneşti, câtă mai există, tronează formele fără fond, ce ies din perpetuu din pălăria lui Nenea Iancu şi se întind ca o pecingine peste plaiul românesc.

*

M-am întrebat deseori de ce dl. preşedinte Iohannis şi-a luat mâna sa ocrotitoare de pe creştetul lui Ludovic Orban şi a pus-o pe creştetul lui Cîţu?!

Cu ce i-o fi greşit bietul Orban?! N-a fost suficient de servil? A fost, cum să nu fie, ba chiar a şi întrecut măsura. Şi a rămas şi acum, la fel de obedient în sine sa, în ciuda revoltei care îl cuprinde. În faţa lui Iohannis, fostul triplu premier stă şi azi cu capul plecat. În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, Orban s-a întrecut pe sine, acoperindu-se de ridicol. Acest lucru nu se uită.

Eu cred că până şi preşedintelui îi e jenă să se uite în ochii lui Orban atunci când îşi aduce aminte de toate strigările slugarnice de pe scenă şi epitete cu care l-a gratulat fostul triplu premier. I-a rămas, desigur, dator. Dar datoriile se uită. Amintirea lor nu e prea plăcută. În plus, întinzând coarda, nu ştim nici azi dacă tonul linguşitor al lui Orban l-a urcat atunci în sondaje pe dl. Iohannis sau l-a coborât. Oricum am lua-o, scena pare desprinsă din Caragiale… Tonul îl recunoaştem uşor. Atunci Orban l-a interpretat pe Farfuridi. Azi îl interpretează pe Caţavencu. Pe un Caţavencu indignat. Va fi mai obedient Cîţu decât a fost Orban? Mai linguşitor? La prima vedere, nu pare.

Orban avea, cum se spune, stuchit la limbă şi atunci când te linguşea, chiar dacă era penibil, o făcea, totuşi, cu un oareşicare talent.

Lui Florin Cîţu îi lipseşte talentul ăsta. Chiar dacă s-ar strădui să-l linguşească pe preşedintele Iohannis călcându-şi peste inimă (dl. Cîţu, ca de altfel, şi Iohannis, pare să sufere de narcisism), încercând să găsească cuvinte potrivite pentru a-l unge la inimă pe preşedinte, nu ar reuşi, căci vorbirea sa sacadată, în care silabele se încalecă unele peste altele transformându-se în consoane, nu l-ar ajuta. Ca să-l linguşească pe Iohannis, dl Cîţu ar trebui să apeleze la un traducător. Or, aşa ceva nu se cade.

Şi atunci, care-i atuul lui Cîţu? Spre deosebire de Orban, Cîţu nu şi-a pierdut cu totul prospeţimea, şi chiar dacă nu dă dovadă de obedienţă, e totuşi un oportunist şi pare să fie mai uşor de manipulat din interiorul partidului decât rodatul şi obedientul Ludovic. De aceea, mulţi din liderii partidului îl susţin. După cum îl susţine şi preşedintele. În afară de acestea, dl. Cîţu mai are, cum se spune, un as în mâneca sa de jucător.

Orban, cu toate neajunsurile sale, e un bun orator. Şi chiar dacă nu spune nimic, trecând cu uşurinţă peste orişice subiect, vorbeşte foarte coerent. Chiar sculat în toiul nopţii dintr-un somn profund, Orban ar putea ţine un discurs destul de rezonabil, pe orice subiect. Ceea ce nu putem spune despre dl. Cîţu. Cîţu e incoerent.

S-ar putea însă ca tocmai această calitate a lui Orban să-l deranjeze pe Iohannis, care, se ştie, nu este un vorbitor prea strălucit. De aceea, îl preferă pe Cîţu. Fiindcă spre deosebire de Orban, Cîţu nu-l inhibă.

Dar aţi observat un lucru?!

Premierul şi toţi cei care îl susţin sunt îmbrăcaţi la patru ace şi poartă papion. Chiar şi Raluca Turcan. Papionul ei, desigur, e acoperit de mască.

Singurul care a rămas ca să zic aşa, pe vechi, făcând notă discordantă, e Ludovic Orban. El nu a renunţat nici la cravată, nici la cercănele de sub ochi, care devin tot mai proeminente. O să vină însă momentul când şi Ludovic Orban o să-şi pună papion.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist