Gala aniversară Mioara Cortez

Este o inţiativă prin care se infirmă tendinţa, din păcate de multe ori evidentă în prezent, de ignorare a valorilor noastre autentice, în consecinţă, o acţiune importantă pentru tânăra generaţie, care poate afla şi preţui personalităţile artistice reţinute de istoria muzicii româneşti. Mai ales în situaţia în care, de un timp, aceste personalităţi s-au retras, din diferite motive, de sub spotul reflectoarelor, ori şi-au continuat activitatea artistică pe scenele lumii. Concertul a completat pentru tinerii doritori să-şi îndrepte paşii spre scena teatrului liric imaginea artistului experimentat Mioara Cortez, invitată în prealabil să susţină un curs de măiestrie în tehnica şi arta cântului vocal. Şi artistul de teatru liric Mioara Cortez a continuat să-şi împletească viaţa personală cu viaţa artistică pe alte meridiane, fiind stabilită de ani buni în Canada. Dar ascultând concertul de arii din opere, anii destul de mulţi în care a lipsit de pe scena ieşeană au dispărut ca prin farmec – energia interioară, efectul puternic al prezenţei sale au rămas neschimbate. Ascultând-o interpretând din nou celebra arie „Vissi d’arte” din creaţia nemuritoare a lui Giacomo Puccini “Tosca”, nu am găsit nici o diferenţă între calitatea vocii, a interpretării de acum şi spectacolele cu acelaşi titlu în care Mioara Cortez i-a avut ca parteneri de scenă, printre alţii, în rolul maleficului Scarpia, pe admirabilii cântăreţi şi actori, baritonii Emil Pinghireac şi Boris Materinko. Bineînţeles, toate ariile selectate pentru programul de marţi 5 iulie au reprezentat succese de neuitat în cariera Mioarei Cortez. Le numesc pentru că mi-au rămas în amintire, în suflet, aşa cum au rămas în amintirea publicului care a urmărit de-a lungul anilor reprezentaţiile, aşa cum au rămas consemnate de cronicari şi în memoria discurilor: „Io son l’umile ancella” din opera „Adriana Lecouvreur” de Francisco Cilea, „O mio babbino caro” din „Gianni Schicchi” de Puccini, „Ebben, n’andro lontana” din „La Wally” de Catalani, „Pace, pace, mio Dio” din „La Forza del Destino” de Verdi.

Sigur, reînnoitele performanţe vocal-artistice ale sopranei spinto Mioara Cortez, pe care le-am admirat din nou, impun explicaţia unei asemenea lăudabile longevităţi. Sunt, de fapt, trei explicaţii: în primul rând rezistenţa naturală a vocilor. Să nu uităm, sora Mioarei Cortez, mezzo-soprana Viorica Cortez, şi-a continuat ani la rând cu aceeaşi strălucire prezenţele scenice după o vârstă la care foarte mulţi solişti de operă renunţă la cariera muzicală. Dar trăinicia vocilor nu ar fi fost posibilă fără tehnica de cânt impecabilă, formată în anii tinereţii şi în cazul Mioarei Cortez la Iaşi sub îndrumarea Anetei Pavalache, la Conservatorul din Bucureşti vegheate de profesoara Arta Florescu. A treia regulă de aur pe care, la rândul său, Mioara Cortez a respectat-o cu sfinţenie, a fost păstrarea regimului de viaţă sănătos, fără excese, fără incursiuni în genuri muzicale străine genurilor operă, operetă, lied care ar fi putut afecta negativ calitatea emisiei vocale. Mai ales avantajele oferite de natură, folosirea inteligentă a tehnicii explică longevitatea vocii sopranei Mioara Cortez, iar publicul care a umplut sala Teatrului Naţional din Iaşi a simţit, a înţeles din primul moment că asistă la o performanţă artistică, deoarece după aria de deschidere a concertului, din opera „Adriana Lecouvreur”, a izbucnit în aplauze puternice, în strigăte de „bravo”. Încă o dovadă a stării impecabile a vocii Mioarei Cortez a fost succesiunea a două momente foarte dificile din punct de vedere vocal, chiar la finalul programului: duetul cu tenorul Daniel Magdal din opera „Tosca” şi aria din opera „Forţa destinului”, probă de frumuseţe a liniei melodice, de bogăţie expresivă, de dificultate vocală. Am speranţa că tot ce am descris până acum se constituie în seria de argumente pentru cele trei cuvinte la care m-am gândit: „clipă, opreşte-te”. Într-adevăr, ascultând-o acum, am avut impresia puternică, stabilă, că timpul nu a trecut pentru Mioara Cortez. Chipul, performanţele muzicale, dinamismul, directeţea dintotdeauna a relaţiilor sale cu cei din jur au rămas neschimbate. În plus a fost doar emoţia sa ca efect al primirii entuziaste a publicului, emoţie ce i-a pătruns cuvintele de mulţumire şi respect pentru tot colectivul Operei din Iaşi, care a făcut posibile întotdeauna realizările artistice ale soliştilor.

Alte două calităţi ce au completat caracterul de eveniment al Galei aniversare Mioara Cortez s-au datorat tenorului Daniel Magdal, solist al Operei Naţionale Române din Bucureşti, şi el ieşean, şi el admirat pe importante scene de teatru liric ale lumii, acum ovaţionat de public pentru interpretarea ariilor din operele „La Gioconda”, „Paiaţe”, „Turandot”, şi dirijorului italian David Crescenzi. L-am apreciat în anii trecuţi pentru modul cum a condus o serie de spectacole de succes, cum a fost „La Traviata”, cu Elena Moşuc, l-am admirat din nou la început de iulie pentru exactitatea, maleabilitatea asigurate comentariului orchestral din care fiecare frază melodică, fiecare accent, fiecare expresie a fost deplin luminată, lăsând impresia frumoasă că orchestra teatrului liric ieşean este mai mare decât o vedeam pe scenă. Acesta este un merit important al dirijorului David Crescenzi şi al ansamblului instrumental.

Gala aniversară Mioara Cortez nu va rămâne doar un moment memorabil din stagiunea 2021-2022 a Operei Naţionale Române din Iaşi, ci un moment istoric pentru viaţa muzicală de aici.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor