Geaba-i lună, geaba stele…

Da, visasem. M-am ţicnit. Însă mi-am amintit de cristiacul, aşa se zice pe la noi, nea Petrică, cel care aprindea lumânările, mătura biserica, şi istoria lui cu cucuvelele care veneau în turla bisericii. Cum de-o uitasem?! Da, uit… Uităm…

Ceaţa se apropie alburie de fereastră. Ora 4 noaptea. Sentimentul că sunt singur pe lume şi lumea e undeva departe. Şi, totuşi, parcă aproape. Presimţirea unor adevăruri esenţiale mă atinge sub cerul posomorât… Poveştile de altădată…

Dar geaba-s poveştile şi lumea de altădată… Geaba-i lună, geaba-s stele/ Dacă nu-s mândrele mele/ Care m-am iubit cu ele… Le uităm, cum uităm ce-am iubit, ce-am câştigat, ce-am pierdut… Geaba-i sat, dacă n-are biserică, clopote şi toacă – să se audă Adevărul în lume. Geaba-i oratorie, democraţie, dacă nu-i păpică şi salarii, bădie. Geaba-i duh şi judecată, când nu merg mână în mână, sunt osebite ca pârţul de râgâit.

Geaba avem dureri vesele, supărări voioase, geaba trăncănim politicale toată ziulica şi tăcem ca balega-n iarbă atunci când nu trebuie, când hoţia şi minciuna ne înconjoară, când „sarea ne cuprinde”, cum spune la Cartea Sfântă. Geaba avem computer, wi-fi sau router wireles, dacă nu mai ştim ce e o plimbare, nu trăim cu sentimente, fiindcă stăm ca huhurezii toată ziulica cu ochii holbaţi în televizorul ca aspiratorul, nu ne mai vedem fiii şi nepoţii plecaţi prin franţii şi italii.

Geaba-i presa gata să se încarce cu mizeria depravată a timpurilor, care se agaţă ca o ploşniţă pe un cadavru. Degeaba am scăpat de comunism, dacă neocomunismul mondial ne cuprinde ca un milion de ploşniţe, se află în criză, în crizele, care scurtează toate: zilele de vacanţă, bugetul, termenele băncilor, sexul (hai repede, că mă doare capul). Înainte parcă totul era mai aproximativ şi imprecis, mai plin de mistere. Şi mai frumos. Or poate vârsta m-a făcut un dezabuzat?! Voi fi fiind eu un babalâc negativist… Dar aşa mi se pare. Acum s-a terminat cu misterele, cu cucuvelele întunericului. Totul e sub lumină: parcurile de distracţii, castelul Bran reconstituit şi luminat intens, vitrinele, uriaşele torturile festive aniversare (oh, atâtea sărbători, aniversări şi festivităţi!), decorurile din răşini sintetice, actorii anonimi agitându-se în costume de epocă, vedetele dezbrăcăţele, tot mai dezbrăcăţele, zâmbind tâmp.

Gata, fiţi fericiţi! Dar geaba. Nu mai avem cucuvaie vaie cu glas cobitor, cu alternative. Doar „body building”! Concentraţi-vă asupra corpului, asupra muşchilor şi respiraţiei, concentraţi-vă asupra trupului, asupra hoitului numit trup. Daţi-o naibii de minte. Au alţii grijă de ea. Nu mai avem alternative negative la democraţie, la cuplu, la drepturile omului, la familie, la comunicare, la prelevările şi vaccinurile acuşi obligatorii, la solidaritate, la pace. Îndoiala e catalogată drept boală. Ironia s-a chircit de tot, huo cu ironicii. „Amantes, amentes”, cum spunea Plaut, adică „îndrăgostiţii nebuni” nu-şi mai au rostul pe lumea asta. Romeo şi Julieta nu mai mor în final. Se despart ca şi Costică şi Mărioara. În general, nu mai pătrundem în propriile noastre străfunduri. Freud e depăşit. Ăsta e sentimentul. Geaba lumea întreagă cu predispoziţia ei uriaşă de a-şi manifesta nemulţumirea de tot şi de toate. Cu toate că negaţioniştilor, nemulţumiţilor de tot şi de toate nu le trecea prin cap să renunţe la campania lor de vorbe inutile, de fapt.

Bineînţeles că povestea-i departe de a fi încheiată. Geaba povestea mea poate nu vă cade bine, vă cade ca un vaccin, al nu ştiu câtelea, o pandemie, a nu ştiu câta (că, nu speraţi, vor tot fi, frăţioare! până ne vom obişnui ca porcul cu tărâţele). Nici moartea mea sau a ta nu-i pune capăt. E veşnică. „Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”, cum gândeşte Cezarul din poemul eminescian. Plutesc şi eu, ca şi voi toţi, ca un fir de praf între lumină şi întuneric, ca un horcăit între râsete şi lacrimi. Ca o cucuvea care se învârte bezmetică în jurul unei turle inexistente.

E ora 4 şi ceva din noapte. Am terminat articolul şi mă ridic din pat să-l rescriu pe computer. Ceaţa îmi bate la fereastră. Şi, cum spuneam, mă apucă acel sentiment că sunt singur pe lume, iar lumea e departe, tot mai departe. Şi, totuşi, parcă aproape, te apasă cu răsuflarea ei ceţoasă. Şi am presimţirea unor adevăruri esenţiale prin ceaţa alburie. Degetele lor cotrobăitoare şi totuşi delicate îmi mângâie sufletul. Geaba-i lună, geaba stele…/ Răsai, lună, duce-te-ai/ Lumină să nu mai ai.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist