Grigore Pop – rezistența modernității

În deceniul 1981-1990, două surse de audiție a muzicii românești de ultimă oră, străină propagandei politice, în rezonanță cu actualitatea componistică a lumii,au fost seria de discuri „Romanian Contemporary Music” publicată de „Electrecord” și Festivalul internațional de jazz organizat în fiecare an spre sfârșitul lunii martie la Sibiu. Cum Festivalul național „Cântarea României”, căruia i s-a acordat oficial  amploare excesivă în dauna artei profesioniste, fiind promovat până la sațietate pe toate scenele mari și mici, la Radio, la Televiziune, a fost oarecum de mirare apariția seriei de înregistrări neîntreruptă ani la rând, și cu muzică radical modernă. Mirarea era justificată de cultivarea acelei mici oaze de libertate, un canal de difuzare underground, cum se numea atunci, adresat unui număr restrâns de muzicieni interesați de avangardă, vandabilitatea albumelor de vinil fiind din start extrem de redusă. Tipărirea pe coperți a numelor autorilor și interpreților în limba engleză argumenta intenția oficialităților de a-și demonstra peste hotarele țării permeabilitatea la cele mai noi forme de exprimare muzicală.  Dar programarea fără prea multă publicitate a unor formații și soliști din Europa de Vest în Festivalul de la Sibiu, reprezentând, la fel, noutățile aspre sau de o concepție și expresivitate rafinată, a fost considerată de profesioniști, de publicul tânăr venit în număr impresionant din țară la acel eveniment, un prilej unic, la fel de mirabil, de a lua „o gură de aer proaspăt”.

A fost destul de evident în acea perioadă că seria „Romanian Contemporary Music” și Festivalul de la Sibiu, asemenea concertelor de acest tip organizate anual în alte orașe din țară (Brașov, Iași, Costinești) au beneficiat de toleranța oficială ca supape de atenuare a tensiunilor din ce în ce mai puternice care se simțeau în țară. Ascultând discurile menționate, unele programe din festivalul de la Sibiu, am putut cunoaște concepte și tehnici instrumental-expresive noi la care au aderat Liviu Dandara, Corneliu Dan Georgescu, Felicia Donceanu, Doina Rotaru, Liviu Dănceanu, Octavian Nemescu, Adrian Pop, Iancu Dumitrescu, Gunter Hampel, Jeanne Lee, Per Henrik Wallin (lista este incompletă). Unul dintre momentele unice găzduite pe scena sibiană a fost concertul Ansamblului de percuție al Conservatorului din Cluj, actuala Academie de muzică. Am remarcat atunci perimetrul restrâns al creației spontane, improvizate, potrivită unui festival de jazz, însă nu am mai dat importanță acestui criteriu pentru că opțiunile conceptual-sonore se integrau evantaiului repertorial bogat deschis de organizatori, ritmurile pregnante se potriveau vivacității structurale a jazz-ului, ineditul spectacolului sonor era evident, atractiv.

Profesionist al instrumentelor de percuție, interpret, profesor la Conservatorul clujean, împreună cu Cornel Țăranu membru fondator al Ansamblului „Musica Nova” (1968), specializat în reflectarea celor mai noi, mai diverse opțiuni stilistice ale compozitorilor români și din lume, Grigore Pop, întemeietorul Ansamblului de percuție, avea întâi de toate un filtru natural, șlefuit în timp datorită studiului intens permanent, datorită activității de pedagog și de concertist, datorită curiozității neslăbite cu care a căutat în țară, dincolo de hotare surse sonore de cele mai diferite și uimitoare construcții, cărora le-a găsit virtuți muzicale. Mi s-au părut firești ieșirile lui Grigore Pop împreună cu studenții săi din sala de studiu a Conservatorului în magazinele și bazarurile unde căutau tot felul de obiecte trebuincioase oricărei activități, numai muzicii – nu. Până atunci. Era un spectacol să-i vezi transformând vase de metal sau din lemn în instrumente cu calități ritmice, timbrale și mai ales melodice. Alte surse, total inedite pentru spectrul sonor cultivat în Ansamblul de percuție, au fost instrumentele trimise de foștii săi studenți, reîntorși în țările natale din America Latină, care nu și-au uitat profesorul.

Admirabilă timp de aproape o oră, cât a durat concertul ansamblului clujean la Festivalul de jazz de la Sibiu, a fost calitatea fundamentală a ofertei muzicale: toate instrumentele de percuție, crezute cu unic rol ritmic, și-au dovedit sub degetele profesorului Grigore Pop și ale studenților săi, virtuțile melodice. Ascultătorul mai puțin experimentat a descoperit atunci, poate descoperi acum datorită înregistrărilor, dincolo de aspectele ritmice și timbrale, melodia subtilă, originală, ce poate ajunge la treptele frumuseții. Așa a fost în Festivalul de jazz de la Sibiu care în timpul programului prezentat de Ansamblul clujean și-a depășit specificul de gen pășind în zona polifoniei stilistice moderne. Așa a fost peste ani la Piatra Neamț, cu prilejul ediției inaugurale a Concursului și festivalului național de percuție. În primul rând un spectacol pur muzical: dacă receptezi numai sunetul, ești impresionat de complexitatea scriiturii pentru felurite instrumente de percuție, complexitate ce nu îngreunează percepția ideilor fixate în partitură de compozitor, nici nu afectează imaginea spectaculoasă a pânzei timbral-expresive.

Există instrumentiști, formații ce îți stimulează dorința de audiție, nicidecum nevoia de a-i vedea. Muzica se adresează mai ales, sau în primul rând urechii. Dar membrii Ansamblului de percuție, împreună cu profesorul lor, Grigore Pop, erau și personaje pe scenă. Fără a tenta în vreun fel jocul actoricesc – mișcările, gesturile impuse de xilofon, marimbafon, clopote, celestă, bongos, block-uri din lemn, tuburi de bambus, tamburină, maracas, cinele, gonguri thailandeze, tobe indiene, tobe clasice, obiecte aparent neconvenționale muzicii și altele pe care nu le mai enumăr pretindeau din partea tinerilor, din partea profesorului lor dinamism scenic, stimulând chiar fantezia ochiului format pentru imaginea de televiziune. La Piatra Neamț, când colegul meu, cameramanul Ion Scripliuc, a fost incitat pe scenă să urmărească prompt, în ritmul alert cerut de lucrările interpretate, instrumente, detalii de instrumente, chipurile concentrate ale celor din Ansamblu – spectaculozitatea muzicii și a imaginilor înregistrate în concert inspirând ulterior selecția cadrelor la montaj, pe care am realizat-o împreună cu Dragoș Brehnescu. A fost, poate fi oricând un argument în favoarea creativității compozitorului, dezvoltată de interpreți dincolo de zona strict muzicală, transformând-o în spectacol total.

Producția exclusiv sonoră poate fi strălucit exemplificată cu opus-urile din albumul discografic Percussion Ensemble of the „Gh. Dima” Conservatory of Cluj-Napoca conducted by Grigore Pop („Romanian Contemporary Music”), „Electrecord” ST-ECE 03045 (1987), lucrări de Valentin Timaru, Anatol Vieru, Constantin Râpă și Ede Terény.

Se cuvine evocată simplitatea, naturalețea și comunicativitatea lui Grigore Pop. Mai puțin vorbăreț, neuitatul profesor și virtuoz devenea volubil când subiectul de discuție era muzica în general, percuția în special. Îndemnat la vorbă, discursul său căpăta fluență, expresivitate și semnificație, cristalizându-se într-un mini-curs despre instrumentele pe care le stăpânea. Cu această impresie am rămas la Sibiu, când, după concert, am alergat în culise spre a-i propune discuția înregistrată audio, aceeași impresie m-a stăpânit la Piatra Neamț, încântat de tot ce-mi spunea, convins de inutilitatea vreunei „tăieturi” în cabina de montaj tv.

Majoritatea studenților lui Grigore Pop au ajuns, la rândul lor, virtuozi ai instrumentelor de percuție, conducătorii unor ansambluri renumite de acest tip, profesori. Îl amintesc aici doar pe Alexandru Matei, pedagog la Universitatea națională de muzică din București, fondator al renumitului ansamblu de percuție „Game”.

Modestia, simplitatea, reticența de a intra sub reflectoare în afara concertelor cu instrumentele și studenții săi l-au privat pe Grigore Pop de toată popularitatea meritată. Nu am văzut prea multe articole în presă la dispariția sa, în septembrie 2021. Însemnările mele de astăzi sunt un mic omagiu adus unui om și unui muzician ce nu poate fi uitat.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor