Inevitabilul Mircea Geoană

Aflăm din nou că Mircea Geoană e favoritul celor mai mulţi români pentru funcţia de preşedinte. Din nou, pentru că suntem deja la al treilea sondaj INSCOP în ultimele cinci luni, când Geoană apare pe primul loc în opţiunile pentru prezidenţiale.

Iată cum stăm cu procentele, conform ultimului sondaj realizat luna asta şi publicat acum două zile, comparativ cu cele din septembrie şi noiembrie anul trecut: Din cei 78,3% dintre românii care au o opţiune de vot, 26,5% l-ar alege pe Mircea Geoană, candidat independent (25,3% în septembrie şi 26,2% în noiembrie 2023), 18,9% pe Marcel Ciolacu, liderul PSD (19,5% în sept. şi 20,8% în nov. 2023), 14% pe Diana Şoşoacă, SOS România (10,1% în sept. şi 14,4% în nov. 2023), George Simion (AUR), cu 13,3% (18,7% şi 14%), Nicolae Ciucă (PNL), cu 11,4% (11,2% şi 12,1%), Cătălin Drulă (Alianţei Dreapta Unită), cu 5,9% (5,6% şi 4,2%), Dacian Cioloş (REPER), cu 5,1% (4,1% şi 3,9%), Kelemen Hunor (UDMR), cu 3,6% (2,7% şi 2,4%), iar 1,3% dintre români ar alege un alt candidat (2,8% în septembrie şi 1,9% în noiembrie 2023). Sondajele arată că Mircea Geoană ar câştiga şi orice variantă de tur doi.

Bun, ştiind cât de discretă i-a fost prezenţa publică în România în ultimii cel puţin vreo cincisprezece ani, nu poţi să nu te întrebi de unde acest apetit al românilor pentru un asemenea personaj. Pare greu de crezut. Dar hai să ne amintim mai întâi cine-i Geoană, câte ceva din biografia lui şi să vedem apoi un pic contextul în care ne aflăm. Pentru că omul e genul de personaj parcă mereu pregătit pentru contextul potrivit.

Pentru unii dintre cei care au prins-o pe „Mihaela, dragostea mea”, Geoană pare o glumă care se ia în serios. Ion Iliescu l-a lansat în politica mare sub brandul de „prostănac”, Băsescu l-a umilit cu o înfrângere de pomină la prezidenţialele din 2009, dar omul pare făcut să tot renască. Când aproape nimeni nu-şi mai amintea de el, reapare deodată în atenţia publică, undeva prin 2019, ca Secretar General adjunct al NATO. Aşa, ca din neant. Dar astea sunt doar aparenţe, pentru că Mircea Geoană are toate datele unui privilegiat al sorţii. Fiu de general de armată, şef al Comandamentului Apărării Civile pe vremea comunismului, şcolit la Sf. Sava, unul dintre liceele elitei vremii, Geoană intră, imediat după căderea regimului Ceauşescu, în Ministerul de Externe de unde va ajunge apoi ditamai ambasador al României în SUA, numit apoi chiar ministru plin.

Dar s-a născut şi a crescut unde trebuie pentru ca ţeşătura socială să-l menţină mereu disponibil pentru o poziţie înaltă. Asta nu înseamnă că nu are şi merite personale. Dimpotrivă, iar printre cele care sar în ochi sunt ambiţia şi talentul cert de a-şi crea el însuşi relaţii, pe lângă cele pe care le-a moştenit prin naştere. Şi e un tip fundamental prietenos, o calitate în general subapreciată.

Şi acum contextul istoric.

De doi ani avem un război la graniţă. Deşi majoritatea dintre noi nu mai e atentă la ce se întâmplă în Ucraina, suntem cu toţii deja amprentaţi cu imaginea unei imense drame: distrugere, ruine, clădiri transformate în ruguri aprinse, moarte, familii pulverizate, sute de mii de emigranţi, femei, copii şi bătrâni în special. Totul pe fondul unei crize economice care de câţiva ani tot rupe din veniturile oamenilor, nesiguranţă, imprevizibilitate şi stres.

Condiţii perfecte pentru ca o bună parte dintre români, mai puţin fanii nedezminţiţi ai partidelor care merg pe mâna liderilor lor, să-şi dorească un preşedinte cu cele mai bune garanţii că ţara nu riscă s-o ia razna. Nu c-o vor duce mai bine, ci că nu riscă să pice pe mâna unor zăbăuci. E vorba de oameni care simt că au prea multe de pierdut ca să se arunce în necunoscut şi să rişte o criză economică şi mai gravă, dublată de una socială şi politică cu efecte imprevizibile asupra vieţii de zi cu zi.

Păi ce context mai bun vrei pentru Mircea Geoană, care, ca adjunct al secretarului general NATO de ani de zile, are toate datele status-quo-ului, a stabilităţii şi previzibilităţii, plus, ceva poate la fel de important. E din afara actualei puteri, nu face parte nici din guvern, nici din vreun partid aflat la putere sau nu, ba, mai mult, pare şi cu un picior în afara clasei politice. Perfect digerabil pentru o mulţime de români care s-au cam săturat de „ăştia”, dar nu-i prea înghit nici pe „ăilalţi”.

În aceste condiţii, dacă până la prezidenţialele de la sfârşitul anului, contextul ăsta nu suferă modificări substanţiale şi nu apare vreun candidat surpriză, măcar de calibrul lui, Mircea Geoană ar putea fi viitorul nostru şef de stat. Iar după unul ca Iohannis, asta n-ar fi deloc o dramă. Ba, dimpotrivă.