Instantanee

Anunţul de pe uşa de la intrare era sec şi implacabil: „Librăria La Hune îşi încetează definitiv activitatea duminică 14 iunie 2015, la orele 20”. Urma să dispară astfel unul din locurile mitice din cartierul Saint-Germain-des-Prés. Fondată în 1949, librăria avea o poziţie extraordinară, între celebrele cafenele Le Flore şi Deux Magots. Beneficia de un spaţiu generos – parterul era consacrat literaturii şi ştiinţelor umane, iar la etaj puteai răsfoi în voie sute de albume de artă. A trecut pe acolo toată floarea intelighenţiei pariziene, de la suprarealişti la existenţialişti şi structuralişti. În 2012 se întâmplă însă  ceva pe care îl putem interpreta acum drept un semn rău prevestitor: librăria (ajunsă în proprietatea editurii Gallimard) cedează spaţiul magazinului de lux Louis Vuitton şi se mută doi paşi mai încolo, la întretăierea dintre rue Bonaparte şi rue de l’Abbaye. Loc cu ghinion: acolo funcţionase, ani de zile, o altă librărie Gallimard, le Divan, care a fost obligată la un moment dat să plece, fiind înlocuită de un magazin Dior. Pentru La Hune mutarea a însemnat şi o severă restrângere de spaţiu. Am fost acolo cu câteva zile înainte de închiderea definitivă şi m-a frapat puţinătatea ofertei de carte, înghesuită într-un spaţiu meschin. Sigur, librăria era în lichidare, dar parcă nimic nu mai amintea de La Hune de altădată. Gallimard a lăsat librăria să moară declarând că nu era rentabilă, iar chiria era exorbitantă. Ceea ce nu e un obstacol pentru marile case de modă şi pentru bijutieri.

A rămas în acest perimetru, inimă a cartierului Saint-Germain-des-Prés, o singură librărie, L’écume des pages (Spuma cărţilor, trimitere la un foarte cunoscut roman al lui Boris Vian). Dar să nu dramatizăm. Multe librării bune rezistă, în ciuda concurenţei care vine dinspre Amazon, dinspre lanţul de magazine FNAC şi dinspre hypermarketurile care – şi ele – distribuie cărţi. Gallimard şi-a păstrat librăriile-reper, cea de pe bulevardul Raspail, Librairie de Paris din Place de Clichy, librăria Delamain din faţa Comediei Franceze. Un alt editor de top, Albin Michel, a preluat de curând libraria Julliard, situată şi ea central, lângă staţia de metro Solférino, aproape de muzeul Orsay. Iar lângă Sorbona, chiar dacă faimoasa odinioară librărie Presses Universitaires de France nu mai există de cincisprezece ani, a rămas excelenta librărie Compagnie.

Fireşte, librăriile nu constituie decât o mică parte a uriaşei oferte culturale pariziene. Ar fi însă o eroare să credem că totul se concentrează în capitală şi că dincolo de ea nu se întâmplă nimic. Am avut prilejul să fac luna trecută un mic „sondaj” în trei zone diferite: la Boulogne-Billancourt, o periferie „şic” din imediata vecinătate a Parisului, la Beauvais, un orăşel ceva mai la nord, renumit pentru magnifica-i catedrală şi, în sud, în zona Carcassonne-Narbonne, regiune turistică graţie în primul rând spectaculoasei cetăţi medievale restaurată de Viollet-le-Duc. E uimitoare varietatea manifestărilor culturale, şi nu numai în perioadele de afluenţă turistică. La Beauvais, o broşură consistentă prezenta „stagiunea” 2015-2016: concerte, conferinţe, spectacole de teatru pentru toate vârstele. Remarcabil e şi faptul că ziarele regionale şi locale acordă informaţiilor culturale un spaţiu larg. Bineînţeles, s-ar putea obiecta că e vorba, în cele mai multe cazuri, de o „cultură de divertisment” care, în opinia lui Mario Vargas Llosa (a cărui carte de eseuri, Civilizaţia spectacolului, tocmai apăruse în librării), a câştigat bătălia împotriva culturii „clasice”, tradiţionale. Discuţia e complicată şi voi reveni asupra ei. Până una-alta, „provincialii” au de unde alege între multele festivaluri de teatru şi de operă.

În schimb, mi-e greu (din fericire, nu numai mie) să discern valoarea artistică a operelor unui artist de origine indiană, pe nume Kapoor (Anish, nu Raj), care „expune” în grădinile şi în interiorul palatului Versailles. Piesa de rezistenţă este „sculptura” intitulată Vaginul reginei (titlul iniţial era Dirty corner), un fel de pâlnie metralică monstruoasă (60 de metri lungime, 9 metri înălţime) cu evidente conotaţii sexuale. Într-un salon al palatului, o altă operă: un tun care împroaşcă murdării pe pereţi. Anish Kapoor e un artist din stirpea lui Jeff Koons, fostul soţ al vedetei porno Cicciolina. De când Marcel Duchamp a făcut dintr-un pisoar o operă artistică, Kapoor, Koons şi atâţia alţii ştiu că în artele plastice totul e permis. Teribilism? Insolenţă? Oricum ar fi, e scandalos să sabotezi cu Vaginul regineiperspectiva asupra grădinilor concepute în secolul al XVII-lea de Le Nôtre, chintesenţă a armoniei şi a rigorii clasice. Filosoful Luc Ferry, fost ministru al educaţiei, a publicat în Le Figaro un articol în care a protestat vehement împotriva acestei nefericite iniţiative în care vedea atât triumful mercantilismului, cât şi amprenta ideologiei de stânga, pentru care actul creator este esenţialmente „provocare”. Kapoor şi-a găsit însă destui admiratori. Iar celor care l-au criticat le-a răspuns cu un „argument” imparabil: i-a acuzat că sunt… „rasişti”. Şi, se înţelege, ”reacţionari”…

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor