Iosif Sava şi aventura jurnalismului

De câteva săptămâni, Iosif Sava a reapărut pe ecranele televizoarelor cu emisiunea care i-a adus cea mai mare audienţă: „Serata muzicală TV”. Era de aşteptat: la 15 februarie s-au împlinit nouă decenii de la naşterea sa, emisiunea amintită se potriveşte specificului postului reînfiinţat TVR Cultural (chiar dacă poate fi urmărită o selecţie din producţiile difuzate în anii trecuţi, acum cu o durată mai mică), dovedindu-se o necesară aducere în actualitate a unor personalităţi de prim rang, model pentru generaţia tânără.

Se poate spune că relaţia amfitrionului din deceniile trecute, Iosif Sava cu invitaţii săi se încadrează stilului de talk-show-uri difuzate în zilele noastre: de cele mai multe ori dominate de locvacitatea gazdei, rareori capabilă să asculte ideile până la capăt, mereu obsedată de expunerea intempestiv-orgolioasă a opiniilor proprii, cu imaginaţia puterii personale asupra preopinenţilor şi asupra publicului. Iosif Sava era aproape întotdeauna tot aşa. În primul rând pentru că ştia cât de mulţi urmăreau emisiunea. Cu interes, cu simpatie, cu nervi – dar o urmăreau. Dovadă, reacţiile din ziarele şi revistele apărute în săptămâna următoare difuzării „Seratelor”, reacţii pe care le căuta cu aviditate (după cum am văzut în biroul său de la Televiziune), din care a citat în „Ultimul Jurnal”.¹ Emisiunea era urmărită cu interes, cu simpatie pentru că muzicieni, scriitori, oameni de teatru şi film, jurnalişti se puteau confesa rar pe îndelete în studioul tv câteva ore la rând, Iosif Sava avea pregătite sau găsea spontan întrebări, subiecte de discuţie originale, importante, nu prea des abordate în alte emisiuni de acest tip. Nervii apăreau din cauza întreruperii dese a partenerilor de conversaţie cu efectul pierderii continuităţii în expunerea unor idei şi argumente, pentru că opţiunile politice ale unor invitaţi nu erau pe placul tuturor, pentru că titlul „Serata muzicală” a devenit o formalitate, interpreţii invitaţi în studio aşteptând prea mult până ce erau dezbătute subiecte din domeniul general-spiritual sau teme de actualitate ale societăţii româneşti din perioada 1990-1997. Acest din urmă fapt era surprinzător, criticat de cei care ar fi dorit să-i asculte vorbind şi cântând pe soliştii vocali, pe instrumentiştii uneori uitaţi în fotoliile din platou, dacă emisiunea tot se intitula „Serata muzicală”.

De ce nu a găsit Iosif Sava un titlu mai potrivit climatului cultural ce depăşea zonele muzicii? Cred că nu a vrut să sperie conducerea Televiziunii şi publicul chiar din titlu, ştiută fiind lipsa de apetenţă a unor şefi din acea vreme ai instituţiei pentru emisiunile elitiste, pentru că a urmărit permanent să atingă audienţa cât mai mare posibilă. Vocaţia de jurnalist cultural i-a fost dublată de orgoliul omniprezenţei în media electronică şi scrisă, în paginile de carte, cu prilejul lansărilor editoriale, a concertelor şi a spectacolelor. Aşa se explică cele trei, în unele zile ale săptămânii patru apariţii la radio şi televiziune: dimineaţa la 10:00 în ciclul „Integrala capodoperelor” (TVR 1), la 12:05 în „Buletin muzical” (Radio România Actualităţi), seara la ora 19:00 prezentând concerte simfonice (Radio România Cultural), noaptea după ora 22:00 având invitaţi compozitori români (TVR 1). Plus „Colocviul criticilor” în pauza concertelor de vineri ale Filarmonicii şi, desigur, „Serata muzicală” de duminică după-amiază (TVR 2). La toate acestea se adăugau volumele publicate unul după altul la diferite edituri, călătoriile muzicale peste hotare.

Cum se explică şi acum diversitatea, ritmul trepidant al activităţilor sale? Am menţionat orgoliul de jurnalist autentic ce urmărea cu o bulimie insaţiabilă cuprinderea aproape exhaustivă a actualităţii şi istoriei muzical-culturale. Erau multe de spus despre succesele interpreţilor români pe scenele lumii – în anii ’90-2000 internetul nu oferea atât de multe informaţii ca acum -, dispariţia cenzurii a permis difuzarea informaţiilor despre personalităţi şi epoci din istoria muzicii româneşti, Iosif Sava avea conştiinţa dramatică a golurilor imense în bibliografia de specialitate. De aceea a colaborat cu Gabriela Constantinescu, Luminiţa Vartolomei, Grigore Constantinescu, Petru Rusu la elaborarea unor dicţionare şi ghiduri. Lui Iosif Sava i se datorează primele aduceri în conştiinţa publicului sub formă de carte a marilor realizări de care s-au învrednicit interpreţi cum au fost David Ohanesian, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Alexandru Rădulescu, Marin Constantin şi corul „Madrigal”, Constanţa Erbiceanu, Iosif Gerstenengst, Ştefan Niculescu. „Seratele” au rămas în memoria magnetică şi în memoria filelor de carte deoarece Iosif Sava era conştient de valoarea patrimonială a ideilor şi argumentelor rostite în acele emisiuni de Cristian Mandeal, Nicolae Manolescu, Alexandru Paleologu, Ştefan Augustin Doinaş, Octavian Paler, Andrei Şerban şi mulţi alţii. Aceste volume sunt de mult folos jurnaliştilor de astăzi. Sigur, zecile de cărţi purtând semnătura lui Iosif Sava sunt trepte ale documentării, dar au calitatea rară a păstrării expunerii spontane la care au fost stimulaţi toţi cei numiţi.

Cred că în ultimul deceniu de viaţă încă un motiv l-a îndemnat pe Iosif Sava să-şi preţuiască la maximun timpul dedicat jurnalismului cultural, „pavării” drumului pe care îl mai avea de străbătut cu cât mai multe mărturii: conştiinţa sfârşitului previzibil motivat de boală. Nu doar emisiunile radio-tv, nu doar cărţile pe care s-a grăbit să le publice au rămas argumente, ci „Ultimul jurnal”. La miezul nopţii după o zi în studiouri, în săli de concerte, la vernisaje de expoziţii şi lansări de carte – a găsit timp să înregistreze impresii, opinii, satisfacţii, descurajări, tristeţi, îndoieli despre realitatea românească, despre cunoscuţi, despre el însuşi.

Iosif Sava a trăit cu toată fiinţa aventura jurnalismului. Dincolo de subiectivismele, de prezenţa sa temperamentală (uneori jucată, pentru a menţine ritmul, dinamismul colocviilor culturale ce pot provoca uşor plictisul publicului larg), Iosif Sava rămâne un atlet al ideilor mari, dublat de un căutător şi un făuritor al documentului istoric. Nu a fost, nu este puţin nici acum, când nepăsarea faţă de valorile trecutului nu a dispărut.

¹Editura Muzicală, 1998

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor