Caută 
1 MIN
Când mamei i se făcea dor de părinţii ei, mergea la magazinul „la Drăgan” şi cumpăra o kilă de ulei, o kilă de orez să fie pentru sarmale, o kilă de făină de popuşoi, alta de grâu şi alte alimente pe care nu le mai ţin minte. Mă lua pe mine, nu pe soră-mea, că dă! eu eram „bărbat”, mă rog, un bărbăţel acolo, ocrotitorul mamei, cum s-ar zice, şi porneam la Goruni spre părinţii ei, bunicii mei.
Urcam spre Goruni, nu sunt decât cel mult doi kilometri până acolo. Ocoleam mahalaua ţiganilor zisă Valea Lupului, mergeam pe drumul făcut pentru stropit viile GOSTAT-ului, până ce ajungeam la Criţă. Îl chema, de fapt, Dascălu, dar oamenii din sat îl porecleau Criţă, care este numele popular al oţelului. Pesemne că i se spunea aşa pentru că era un om tare ca criţa, inflexibil şi neschimbător. Era unul dintre puţinii gospodari ai satului, care nu se trecuse la colhoz. A profitat şi de faptul că locuia într-un capăt al satului, iar domnilor, pardon tovarăşilor, învăţători, cei care au făcut „lămurirea” ţăranilor, siliţi şi ei de politrucii vremii, le era greu să urce până acolo, sub pădure. Drumul era lung, iar toamna, când începeau ploile, era practic impracticabil.
De fapt, de când veniseră comuniştii la putere, Criţă nu a mai coborât în sat, nu a mai mers în oraş. Se spune că aşa s-a jurat. Nu s-a dus nici la nunta fiică-sii. Doar Criţoaia, o băbuţă roşie în obraji şi cu nasul mare, cobora după treburi sau mergea „cu marfă” în oraş. Dar nici ea nu mergea niciodată cu autobuzul. Se lua cu altă babă (n-am ştiut niciodată cine era – probabil vreo rudă) cu nasul la fel de mare şi tranca-tranca, teleap-teleap, mergeau la Piaţa Nicolina „cu marfă” în „cociuge”: roşii, struguri, pere – ce se găsea.
Şi într-o zi, autobuzul, în care babele ar fi trebuit să se urce, a agăţat coromâsla uneia dintre babe care mergeau pe marginea şoselei (astăzi mulţi nici nu mai ştiu ce este aceea o coromâslă). A trântit baba jos. E drept, nu a păţit nimic, dar roşiile s-au chiflicit cu totul. S-a nimerit că am trecut chiar atunci pe acolo (făceam pe atunci naveta la liceul Racoviţă din târgul Ieşilor): toată „şuşaua” era roşie de la roşii, iar babele năucite se jâmbau ca ţicnitele pe margine. În fine, căruţe, maşini oprite, venise miliţia – sfârşitul de pe lume.
Dar să mă întorc la mama şi la mersul nostru la Goruni (Goroni ziceau şi zic oamenii de aici). Dincolo de Criţă, la vreo două sute de metri în sus, era iazul unde mă scăldam cu dracii de sama mea pe căldurile cele mari. Iazul era artificial, făcut de GOSTAT, ca să aibă apă pentru stropit viile din jur.
În fine, dacă o să mă mai îngăduiţi, am să vă mai povestesc data viitoare.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
Îți recomandăm
