Mihai Eminescu: o incursiune în publicistica economică

În urmă cu doi ani, am scris în Ziarul de Iaşi despre contribuţia lui Mihai Eminescu la sociologia elitelor („teoria păturii superpuse”). Poetul analizează selecţia, recrutarea şi promovarea în funcţiile de conducere din vremea sa, remarcând un proces de „selecţie socială negativă” prin care inşi mediocri, incompetenţi, puşi pe căpătuială, ajung să gestioneze afacerile statului. În vremea sa, „clasa avocaţilor şi postulanţilor de toate tepele şi culorile” era la putere, ocupa funcţii de decizie în ministerele economice, care necesitau mai degrabă o pregătire în economie, finanţe, comerţ, inginerie. Astăzi, avem o clasă politică compusă din tot felul de „speciali”, politicieni-doctori în securitate naţională, plasaţi în toate ministerele, personaje care vorbesc monstruos, postează enorm pe reţelele de socializare, fără realizări concrete.

Anul trecut, în Povestea unui Newsletter, m-am ocupat de preocupările statistice ale lui Mihai Eminescu. Aşa am aflat că, în vremea studenţiei sale vieneze (1869-1872), poetul a audiat prelegerile lui Franz Xavier von Neumann Spalbart, unul dintre marii statisticieni ai epocii. La Universitatea din Viena, poetul a audiat şi cursuri de filosofie, istorie, drept, economie politică şi anatomie. Potrivit unor mărturii, Eminescu a fost şi inspector statistician la Oficiul Central de Statistică, poziţie facilitată de ministrul de Interne Nicolae Kretzulescu, dar şi profesor suplinitor de geografie şi statistică la Şcoala Comercială.

Anul acesta, am răsfoit publicistica economică a lui Mihai Eminescu – „Teorii şi opinii economice” (pp. 601-781) – din masivul tom Opere politice îngrijit de Cassian Maria Spiridon, publicat la Editura Timpul din Iaşi (2008). Fără cunoştinţe serioase în domeniul Istoriei gândirii economice, publicistica economică eminesciană e cam greu de digerat. Din toate articolele sale transpare polemica acerbă cu liberalii din vremea sa, pe care poetul îi numea „roşii” sau „progresişti”. Ţintele sale predilecte erau figurile politice importante ale liberalismului precum I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu, D. Sturza. Aceştia erau criticaţi pe motiv că nu aveau competenţe în finanţe, comerţ şi industrie, pentru deteriorarea balanţei comerciale a ţării, concesiunile economice dezavantajoase făcute Austriei, afacerile cu statul, corupţia camarilei admnistrative întreţinută de aceştia.

Referitor la concesiunile economice cerute de marile puteri ale vremii sale, în relaţiile comerciale cu România, Eminescu notează următoarele: „O telegramă a agenţiei Havas ne vesteşte sosirea d-lui Brătianu în Viena, solicitarea sa pentru sprijinul Austriei în afacerile noastre şi răspunsul Austriei, care se zice că ar fi egal cu încuviinţarea acelui sprijin, dacă i se vor face concesiuni economice. Nu putem şti nici de ce natură pot fi acele concesiuni, nici întrucît prim-ministrul nostru este în stare a pricepe însemnătatea lor. Cu toate acestea, tărîmul economiei politice fiind circumscris şi putîndu-se împărţi în cele două ramuri mari ale producţiei brute şi a celei industriale, e uşor de presupus că Austria va fi cerînd avantaje noi pentru înlesnirea desfaceriii industiei sale în România, avantaje pe care în mare parte le posedă şi astăzi şi le-au avut de mult” (Timpul, 25 martie 1878).

În problematica comerţului internaţional al României, Eminescu este interesat de două abordări: politica „liberului schimb” şi cea „protecţionistă”. În articolele sale se referă pe larg la convenţiile comerciale încheiate cu Rusia ţaristă şi Austro-Ungaria, două imperii vecine cu interese majore dintotdeauna în ţările române. În vremea sa, România era o ţară încă subdezvoltată în raport cu partenerii comerciali din Europa, ameninţată de avansul industrial al acestora. Comerţul internaţional era compus din exporturi de produse agricole şi materii prime, iar importurile formate din produse manufacturiere, cu valoare adăugată mare. De aici rezulta, ca şi astăzi, una dintre explicaţiile deficitului comercial cu impact major asupra finanţelor ţării şi, implicit, asupra celor mulţi, împovăraţi cu taxe şi impozite.

O vulnerabilitate a economiei naţionale remarcată de Mihai Eminescu în articolele sale este infrastructura precară, mai precis lipsa „drumurilor de fier”. În absenţa transportului pe calea ferată, mărfurile importate deveneau mai scumpe, accesibile doar bogaţilor, iar meseriaşii autohtoni nu reuşeau să fie competitivi în comparaţie cu cei din ţările cu infrastructură modernă. La toate aceste neajunsuri se adăugau „Abuzul şi mita – iată izvoarele nesecate de unde curg acele tainice mijloace care satisfac nevoile şi poftele nemăsurate ale atîtor patrioţi de meserie” (Timpul, 26 mai 1879). Ca şi în zilele noastre, statul român din vremea poetului era un prost gestionar al avutului propriu, nevoit să vândă ieftin, să concesioneze infrastructuri critice (strategice) şi să cumpere scump. „Cel mai mare rău din toate e că statul nu devine proprietar al drumurilor de fier, ci împarte acest titlu cu mii de acţionari care vor pretinde ca să i se plătească anuităţile nouăzeci de ani de-a rîndul, încît de mai nainte va fi pricină şi gîlceavă între statul român şi acei acţionari care nu voir voi să-şi preschimbe acţiunile pe titluri de ale statului” (Timpul, 31 octombrie 1879).

Întocmirea şi gestiunea bugetului de stat este considerată de Eminescu lucrarea cea mai importantă din toate treburile publice, din viaţa unui stat, deoarece de modul în care este instrumentat bugetul depind toate politicile publice cu consecinţe nu numai asupra aparatului public (funcţionărimea), ci asupra bunăstării tuturor. „Nu poate fi politică bună fără finanţe bune; aceasta este un lucru cunoscut de toată lumea; asemenea, fiecare om cu judecată ştie că o rea şi neregulată situaţie financiară a unei ţări nu se poate îndrepta numai cu fraze şi cu epitele banale cu care o clasifică gazetarii oficioşi, ci cu introducerea regularităţii şi ordinii  reale în visterie. Apoi sistemul guvernămîntului reprezentativ se întemeiază pe raţiunea necesităţii ce o are statul ca guvernul să fie totdeauna pus sub controlul reprezentării naţionale, mai cu seamă întru cît priveşte manipulaţia banilor publici” (Timpul, 13 martie 1880).

Mihai Eminescu este un bun cunoscător al terminologiei economice, stăpâneşte calculul matematic, apelează la datele statistice, contextualizează analiza economică ţinând cont de realităţile socioculturale şi politice. Articolele sale abundă în detalii şi cifre, vorbeşte despre „reducţiunea făcută la venituri ordinare şi extraordinare”, „cheltuielile generale ale statutului făcute în limitele veniturilor evaluate”, „amanetarea venitului tutunului”, „plăţile din toată punga contribuabililor”, „legea maghiară contra exportului nostru”, „decadenţa exportului nostru de produse brute” şi impactul asupra balanţei comerciale, lipsa unei „clase industriale” şi, în sfârşit, despre „ariditatea materiilor economice şi financiare”.

Închei această incursiune subiectivă în publicistica marelui poet cu un fragment exasperant de actual, ţinând cont de toate câte se întâmplă cu noi şi cu ţara noastră: „Una din nenoricirile acestei ţări este că toate nulităţile pretenţioase cîte aspiră la portofolii nu ştiu nimic alta decît Codul, n-au învăţat decît cum să facă paragrafii să se bată în capete. Cu toată neştiinţa lor, îi vedem însărcinîndu-se cu orice funcţie a statului, chiar cu acelea care cer de la titular cunoştinţe tehnice sau speciale de resort. Astfel un avocat care în viaţa-i n-a fost nimic alta decît avocat devine director de drum de fier, un altul ministru al învăţăturilor, un al treilea diplomat ş.a.m.d” (Timpul, 5 iunie 1880). Cum să nu fie Eminescu genial?!

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi