Miticilectualii ca Alfred Bulai şi disursul discriminatoriu la adresa moldovenilor

Am pus căruţa înaintea boilor. Mai întâi trebuie să vrei să mergi la Iaşi. Abia apoi te gândeşti cum ajungi la Iaşi. Noi pur şi simplu vrem autostradă până la Iaşi. După aia ne întrebăm ce facem la Iaşi. Autostrada a devenit obiectiv în sine. Acesta e doar un fragment din multele răutăţi şi discriminări regionale la care am asistat într-o emisiune DC News TV, ce i-a avut drept protagonişti pe sociologul Alfred Bulai şi jurnalistul Val Vâlcu.

Urmărindu-i inepţiile, am ajuns la concluzia că Alfred Bulai e un miticălectual. Ca să nu existe (re)interpretări, să ne lămurim ce e cu acest personaj de rit nou capitalist, alimentat în discursul său de rituri vechi, centralist-comuniste.

Miticilectualii sunt analfabeţi funcţionali mai de soi, personaje absurde, incapabile să gândească la o scară teritorială în care Bucureştiul e absent. Din această cauză, miticilectualii ignoră majoritatea fluxurilor ce dau consistenţă unui teritoriu, cele manifeste la celelalte scări de organizare ale ţării – regională, judeţeană, locală. Indiferent cât ţine România intereselor lor, de la Câţelu sau Chitila, la Bucureşti, sau de la Halmeu sau Rădăuţi Prut, la acelaşi oraş valah, aroganţa (sau poate în cele mai bun caz nepriceperea) îi împiedică să gândească altfel decât pe vectorul bucureştean. Ceea ce habar nu au aceştia, e faptul că moldovenii în experienţa lor cotidiană au mai multă nevoie de Iaşi decât de Bucureşti, aşa cum bănăţenii au nevoie de Timişoara, iar ardelenii de Cluj. Ilar e faptul că miticilectualii nu-şi dau seama că şi Bucureştiul are nevoie de releele astea în teritoriu pentru a-şi exercita funcţia de pol naţional. Altfel, periferiile Romaniei se vor recentra funcţional pe Budapesta, Chişinău sau Belgrad, oraşe mai apropiate, ce au o forţă teritorială superioară celor trei „metropole regionale” ale periferiei.

Când ai într-o regiune devenită fundătură prin proiectarea şi construcţia statului naţional, respectiv o aglomeraţie urbană de 400-450 mii de locuitori, ce ar fi singura capabilă să gestioneze fluxuri importante la nivel regional şi să polarizeze cât de cât regiunea, atât cât să-i creeze o minimă stabilitate şi coeziune teritorială, nu o izolezi din cauză că nu i-ar fi Bucureştiului de folos nu ştiu ce autostradă, ci faci eforturi să o deschizi către lume.

Priviţi şi dincolo de nivelul intereselor bucureştene, miticilectuali cu viziune centralistă, din aia profundă, ceauşistă! Bucureştiul nu reprezintă decât aproximativ 10% din populaţia României, hai unşpe-doişpe cu tot cu Voluntari, Căţelu, Afumaţi şi Ştefăneştii de Jos. Cu alte cuvinte, România nu e Capitala! E mai întâi de toate ‘provincia’, fiindcă până la „teritoriu” – precum semidoct se zice prin cele cancelarii dâmboviţene – e cale lungă.

Daţi-mi voie să mă îndoiesc de calitatea de sociolog a lui Alfred Bulai, atât timp cât discursul său nu demonstrează că ar avea habar de faptul că sistemele teritoriale au o trăsătură fundamentală: trans-scalaritatea; cu alte cuvinte, că se organizează la mai multe scări spaţiale (locale, subregionale, regionale, naţionale etc.). De regulă anchetele sociologice serioase vizează mai multe niveluri scalare (cel puţin două, de obicei) în descrierea realiilor şi analiza fenomenelor. Autostrada reprezintă un obiect de studiu foarte potrivit pentru sociologia de anul întâi, de fapt, tocmai pentru că ea este relevantă la mai multe niveluri scalare. Autostrada e utilă atât pentru mobilitatea la nivelul local (când e vorba de centurile urbane), cât şi pentru cea de la nivelurile superioare (subregional, regional, naţional şi transnaţional). Cel mai adesea, nivelurile inferioare alimentează cel mai intens traficul pe drumurile importante.

Este ştiut că la un trafic de 16 mii de vehicule pe zi e necesar să construieşti autostradă pe acel tronson. Iar noi avem peste 20 mii de vehicule pe zi e traficul pe segmentul de drum Iaşi – Tg. Frumos, cel pe care se drenează cel mai important flux de persoane şi de mărfuri la nivel regional (fiind totodată vorba de unul dintre cele mai aglomerate drumuri din ţară). Şi nu e vorba doar un drum pentru persoane interesate de spectacole, aşa cum autosuficient mărşăluieşte printre cuvinte foarte prost pregătitul sociolog.

Pe de altă parte, din interviul cu pricina ajungem la concluzia că ONG-urile pro-dezvoltare din Moldova ar milita doar pentru legarea Iaşului de viitoare reţea de circulaţie rutieră rapidă. Realitatea e cu totul alta! Şi Împreună pentru A8, şi Moldova vrea Autostradă, şi Mişcarea pentru Dezvoltarea Moldovei au susţinut şi susţin din răsputeri realizarea prin PNRR (pentru că aici e graba cea mare!) a autostrăzii A7 (de la nodul de la Sud de Ploieşti, până la Siret, din păcate cu mari întârzieri pe segmentul Siret-Paşcani) şi capetele aşa-zis montane ale A8 (Târgu Mureş – Miercurea Nirajului şi cel de la nodul rutier cu A7 până la Leghin). Iată că Iaşul nu e pe aceste trasee, ce vor forma cel mai probabil reţeaua incipientă de autostrăzi a regiunii noastre. Fără doar şi poate, din alte surse de finanţare, e absolut necesară legarea oraşului Iaşi la reţeaua de autostrăzi a României până la finalul deceniului actual. Colac peste pupăză, tot ONG-urile moldovene au rămas singurele care caută soluţii şi pentru Braşov-Bacău, politicienii locali părând a-şi fi pierdut suflul.

Dacă miticolectualul cu pricina joacă doar un rol impus, atunci asistăm la o strategie concertată politico-jurnalistică, ce se înfiripă la nivelul central al deciziilor, aceea de a pereniza starea de fundătură a Moldovei atât în cadrul României, cât şi al UE.

Ba că nu avem nevoie de autostradă, ba că ar fi prea scumpă, ba că nu avem trafic, ba că am trăi într-o epocă post-autostradă – o mulţime de motive invocate de personaje ce nu pricep pe de-a întregul ce înseamnă „modernitatea” României. Unele elemente de infrastructură e necesar să le construim pentru a crea teritorialitate. Odată cu apariţia unei relaţii rutiere transcarpatice, aceasta va fi folosită! Va induce trafic, şi, odată cu acesta, o interacţiune crescută între teritoriile de o parte şi de alta a Carpaţilor. Să lăsăm la o parte pudibonderia fină, pseudodoctă, ce se potriveşte unor teritorii reziliente, ajunse la maturitate, şi să proiectăm echitatea teritorială de care are nevoie România – o ţară neterminată din toate punctele de vedere.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi