Orchestra română de tineret

Orchestra română de tineret contrazice proverbul cu „pomul lăudat”. Pe ramurile sale mereu tinere s-au adunat premii de mare prestigiu câştigate în lume, discuri, concerte în ţară cu diferite ocazii, prezenţe în ediţiile trecute ale Festivalului „George Enescu”. Sigur, audiţiile unor lucrări miniaturale preclasice, clasice şi romantice difuzate ritmic la TVR Cultural, Radio România Muzical, aflate pe disc, evidenţiază valoarea individuală a instrumentiştilor, coeziunea, sunetul deja bine conturat al ansamblului, pasiunea, entuziasmul, determinarea specifică vârstei începutului profesional. Calităţile enumerate, multe, nu îşi pot găsi albia în lipsa arhitectului cu experienţă, viziune, autoritate şi carismă.

Cristian Mandeal a demonstrat superb necesitatea legii despre care am mai scris aici: rolul formator, determinant al dirijorului cu vocaţie de arhitect îndelung preocupat de formarea unei orchestre. Sigur, este un mare merit să realizezi programe concertistic-simfonice performante artistic, originale conceptual, împreună cu un ansamblu simfonic experimentat, prestigios, care învaţă repede, dovedeşte maleabilitate la ideile dirijorului oaspete. Încă mai lesnicioase rămân performanţele muzical-artistice la care ajunge orchestra sub bagheta dirijorului ei titular, pentru că înţelegerea profundă, osmoza gândului cu reacţia individuală şi de ansamblu nu mai trebuie pusă în discuţie. Dificultatea apare în cazul orchestrei ce îşi schimbă la termene destul de scurte (doi-trei ani) instrumentiştii. Astfel de ansambluri devin adevărate şcoli pentru că, aşa cum se întâmplă în instituţiile de învăţământ, elevii, studenţii vin, se pregătesc un timp, apoi îşi găsesc rostul propriu acolo unde îi poartă norocul şi ambiţia.

Duminică 3 septembrie, Orchestra română de tineret a susţinut concertul din Festivalul „George Enescu” supervizată de un dirijor oaspete. Britanicul Stefan Asbury are prestigiul profesional consolidat: este profesor la Tanglewood, Massachusetts – triplă unitate de învăţământ muzical superior din Statele Unite ale Americii, unde a predat renumitul dirijor Serge Koussevitzky, unde au susţinut cursuri, s-au pregătit, au condus concerte şi orchestre simfonice Charles Munch, Leonard Bernstein, Seji Ozawa sau James Levine. Este o onoare să fii acceptat acolo. Asbury este specialist şi în interpretarea muzicii contemporane, ceea ce a contat la alcătuirea programului de duminică seara. Dar repetiţia sa sumară cu Orchestra română de tineret, convertită în calitatea excepţională a concertului, au fost posibile datorită celui considerat spiritus rector al ansamblului – Cristian Mandeal.

Programată şi ca omagiu adus compozitorului Cornel Ţăranu, dispărut recent (18 iunie), Cercar la nota a evidenţiat concepţia dramatică, natura complexă a scriiturii orchestrale marcante pentru multe dintre lucrările sale, constituite în provocări pentru un ansamblu tânăr, mai puţin experimentat întălmăcirea creaţiei noi.

Al doilea moment de excelenţă muzicală colectivă a fost celebrul Concert în la minor opus 16 de Edvard Grieg. Deşi scriitura pentru orchestră este substanţială, generoasă cu melodii de mare frumuseţe alocate mai ales instrumentelor de suflat, destui dirijori păstrează pentru ansamblu doar rolul de însoţitor al solistului. Nu a fost cazul la Sala Palatului din Bucureşti pentru că Jan Lisiecki este un introvertit, un mare sensibil. Nu tehnica sa pianistică ireproşabilă impresionează, ci muzicalui Grieg, parcă privită cu lupa. Iau ca exemplu cadenţa (solo-ul părţii I) expusă ritmic ad libitum într-un climat emoţional profund liric, favorabil evidenţierii până şi a ultimelor licăriri sonor-expresive ale fiecărei note. Nu am fost mirat de tempo-ul contrastant mai rar preferat de Lisiecki în comparaţie cu atâţia alţi interpreţi ai partiturii, impresia fiindcă polonezul s-a simţit în rezonanţă cu limpezimea, liniştea şi frumuseţea peisajelor, a spiritului norvegian.

Dacă nu aş fi citit înaintea audiţiei informaţia că Jan Lisiecki interpretează acest concert pe parcursul turneului european în care a fost inclusă participarea sa la Festivalul „George Enescu”, tot aş fi rămas cu impresia stabilă a temeiniciei, a decantării şi adâncimii concepţiei muzicale, în privinţa modelării, detalierii cu fineţe a fiecărei note din partitură. Nu am scris până aici nici un cuvânt despre tehnica sa instrumentală pentru că a fost atât de bine stăpânită încât a trecut, să spun aşa, „neobservată” graţie calităţilor eclatant-emoţionale, frazării şi expresiei nu rareori intrată (mic paradox în cazul unei lucrări concertante, şi încă prea binecunoscută) în registrul introvertit al muzicii de cameră. Sunt calităţi rar întâlnite la un solist ajuns la numai 28 de ani.

Bineînţeles, ultima parte a programului a fost un nou examen pentru Orchestra română de tineret. Oricât de mulţumitoare au fost până acum versiunile tinereşti, dinamice, strălucitoare ale unor lucrări preclasice şi clasice, pe care le-am ascultat cu mai multe ocazii, o simfonie de Dmitri Şostakovici pretinde totul de la un ansamblu instrumental. Simfonia a V-a în re minor opus 47 este un exemplu edificator. În cazul acesta, două sunt mizele succesului pentru un colectiv instrumental: dualitatea motivaţiilor conjucturale din societatea comunistă sovietică a anului 1937, cu efect radical contondent asupra omului Şostakovici şi imaginaţia debordantă a compozitorului, capabil să exprime stări dramatice, de-a dreptul tragice în alternanţă cu momente de o emoţionantă gingăşie şi delicateţe. Totul exprimat printr-o scriitură orchestrală complexă, dificilă dar suprem spectaculoasă.

Şostakovici „s-a ocupat” de aproape fiecare instrument al aparatului orchestral, i-a dăruit pasaje melodice eclatant dinamice, sau de un lirism înduioşător-sfâşâietor, a lăsat orchestrei întregi libertatea de a se deslănţui în pasaje dominate de umor, sarcasm, deriziune, lărgind spectrul sonor-expresiv de la şoapta delicată, de la melodia liric-inocentă – la exploziile pe care nu poţi să le atribui total speranţei în bine, sensului pozitiv. Toate contrastele descrise aici sunt posibile nu datorită scriiturii net dificile, ci datorită complexului emoţional obligatoriu a fi redat cu echilibru şi înţelegere a epocii în care a trebuit să reziste compozitorul. Supralicitările nu îşi au rostul din cauza pericolului de a se da frâu liber violenţei, kitsch-ului. Stefan Asbury a înţeles deplin mizele, spiritul muzicii din Simfonia a V-a. A păstrat dreapta măsură, dar nu a ratat nimic din spectacolul dramatic, ajuns la un impact covârşitor.

Au fost evidente siguranţa, coeziunea de ansamblu, dezinvoltura, forţa de comunicare a instrumentiştilor reuniţi în Orchestra română de tineret. Dacă nu ai cunoaşte vremelnicia prezenţei tuturor instrumentiştilor în acest ansamblu, te-ai gândi uşor la experienţa consolidată în ani mulţi. Acesta este marele succes al făuritorului de orchestră Cristian Mandeal.

Grieg altfel de cum l-am ascultat îndeobşte, Şostakovici ca intepret deplin credibil, covârşitor al timpului său (se dovedeşte, şi al timpului nostru), excelenţa ca performanţă a tinereţii – acestea îmi par a fi elementele definitorii ale unui concert memorabil. 

Imagini preluate de pe contul de Facebook al Festivalului „George Enescu”

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor