Poezie şi politică

Intere­sant e faptul că el e primit cu gene­rozitate de confraţi (Nichita Stă­nes­cu, Ioan Alexandru, Marin So­rescu, Adrian Păunescu), dar cu vizibilă indulgenţă de criticii importanţi: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu ş.a., care notează în primul rând ata­şamentul faţă de formele tradiţio­naliste ale poeziei româneşti, pe care sigur că îl înţeleg, aducând în discuţie două nume: George Coşbuc şi Octavian Goga. Nici nu e de mirare: o pleiadă de critici străluciţi îşi rafinaseră gustul, în anii 1970, cultivând o pleiadă extraordinară de poeţi.

În numai un deceniu de la recâştigarea propriului statut, poezia din ţară se afla într-o efervescenţă exraordinară, fixând, după mine, unul din momentele de graţie ale literaturii române, de un nivel măcar egal cu cel interbelic, nume precum cele ale lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion A­lexandru, Ion Gheor­ghe, Petre Stoi­ca, Ana Blandiana, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Dan Laurenţiu, Vasile Vlad, Virgil Mazilescu, Şerban Foarţă fiind de neocolit.

Fără îndoială, citit simultan cu aceştia, Grigore Vieru părea că vine dintr-o altă vârstă poetică: aceea a înce­putului de secol, când stringenţele politice imprimau literaturii strategii cu impact cât mai direct. Poezia lui Vieru emitea, citită strict estetic, un iz dulce şi vetust, de relicvă literară. Dar criticii cei mai buni nu au comis eroarea de a-l taxa din considerente de nealiniere teoretică la actualitatea literară românească, ci au priceput şi au sprijinit imediat specificul şi importanţa poemelor lui Grigore Vieru, spunând ceea ce se putea spu­ne atunci. Condiţiile se normalizase­ră, cum-necum, în ţară, dar pe malul stâng al Prutului abia de permiteau mici fisuri prin care literatura înce­pea să redevină ceea ce fusese întot­deauna acolo: un mijloc de cultivare a identităţii.

Ce este foarte interesant e modul în care poezia lui Grigore Vieru se schimbă, se emancipează, de fapt, du­pă contactul prelungit cu cea a confraţilor din ţară: chiar dacă teme­le rămân aceleaşi, viziunile se rafi­nează, poezia tinde spre abstrac­ţiunile nichitastănesciene sau cultivă, tot ca la autorul Dreptului la timp, tensiuni semantice discrete; încep să se simtă ecouri din ludicul amar al lui Marin Sorescu.

Volumul din 1974, Aproape, e la un alt nivel de poeticitate comparat cu Numele tău: în mod clar, Grigore Vieru asimilase o lecţie importantă, îşi cultivase incontestabilul talent la tempertaura unei poezii de o diversitate şi cu o deschidere către experiment extraor­dinare, aşa cum era poezia care se scria în România anilor 1970. Com­parativ cu autorii din ţară, Grigore Vieru avea alte reflexe poetice, determinate de contextul politic dramatic în care poezia sa fusese nevoită să iasă la suprafaţă şi căruia avusese forţa să-i dea o replică de necombătut: aceea a artei autentice.

Nici un regim politic, oricât de dur ar fi el, nu se poate lupta cu literatura adevărată, atunci când aceasta este posibilă. Paradoxal: cu toată fragili­tatea şi delicateţea ei, cu tot sen­timentalismul sau melodramatis­mul vizibil, cu patosul ei inconfun­dabil, poezia lui Vieru avea o forţă extraor­dinară! După ce, după Numele tău, şi poezia din RSS Moldoveneas­că şi-a putut recăpăta dreptul la o indentitate lingvistică şi culturală, care era, în esenţă, aceea a români­tăţii, şi poezia lui Grigore Vieru s-a aşezat într-un regim de normalitate şi nu a mai cultivat exclusiv strategiile mesiani­ce, ci s-a orientat către strategii mult mai apăsat estetice şi mai puţin militante.

Aleg aproape la întâmpla­re un exemplu, din foarte multe altele oricând la îndemână: poemul Această ramură este vizibil influen­ţat de viziunea lilială, subtilă, delicată din poemele de dragoste ale primului Nichita Stănescu, căruia îi şi este dedicat: „Mai mult, frumoa­so,/ Ce-aş putea să-ţi cer – / Ce-mi dărui tu puţin e?!/ O, dacă-s pasăre, – / Sub cer/ Suflarea ta mă ţine!// Iar părul tău înrourat/ Ca busuiocul/ Sfinţeşte aerul de sus/ În care-mi strig norocul.// Ca frunzele din cer/ Cobor/ genele tale, sfânto,/ Sărutând pasărea în zbor/ Şi locul unde cântă.// În glasul tău/ De peste ani/ Aud străvechile porunci./ Şi-mi presur rana cu pământ:/ Cu ale tale urme dulci.“ Montajul, tensiunea lirică, retorica, imaginarul, tehnica poeti­că, glisarea subtilă dinspre con­cret către evanscent, mutarea unei recuzite figurative în abstacţiune şi în metaforă nu mai sunt tradiţiona­liste! Grigore Vieru a devenit, în numai câţiva ani, în urma contactului sistematic cu poezia română contem­porană, un autor modernist, capabil de virtuozităţi care s-au scurs apoi, foarte interesant, şi în cărţile altor poeţi basarabeni! A dat o dată tonul revenirii la valorile româneşti, prin Numele tău şi încă o dată, la emanci­parea poeticităţii, la sincronizarea cu poezia contemporană din România prin volumele ulterioare!

În mod straniu, autorul nu a ţinut până la capăt această direcţie, ci s-a întors, chiar şi după 1990, la poezia misionară, naţionalistă, patetică, uneori lozincardă. Dar şi această ultimă ipostază se poate explica prin nevoia unui poet, de­dicat dintotdea­una luptei pentru ro­mâ­nitate, de a se angaja într-o cau­ză sfântă. Cariera ultimă a lui Grigore Vieru nu a mai fost aceea a unui scriitor, ci a unui misionar. Desigur, din păcate, atunci când arta e angajată, fie şi într-o cauză nobilă, ea se împuţinează inevitabil calitativ: ce câştigă în imediat, pier­de în posteritate.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi