Revoluţia Gulerelor Albe. Noii luddiţi

În ultimele patru decenii, productivitatea muncii a crescut cu cca 60%, în timp ce salariul mediu a crescut cu doar 16%. Practic, productivitatea a crescut de 3,5 ori mai mult decât salariul angajatului tipic. Datele se referă la Statele Unite, dar, cum de la Al Doilea Război Mondial încoace sistemul economic american a devenit model pentru mare parte din lume, n-avem niciun motiv să credem că lucrurile nu stau la fel şi în Europa şi, de vreo trei decenii, şi la noi. Iar modelul se numeşte neoliberal, care în mare înseamnă limitarea la minim a rolului statului în economie şi societate, dereglementare, piaţă liberă globală, limitarea până la eliminare a rolului sindicatelor în relaţia dintre angajator şi angajat. Pe scurt: business fără frontiere şi reguli sumare, stat minimal, protecţie socială spre zero.

Ca filosofie, neoliberalii cred că piaţa e singura care trebuie să decidă cum arată şi cum funcţionează o societate, cei puternici şi bogaţi sunt astfel pentru că merită, inegalitatea e naturală şi nu trebuie combătută. În limbaj mai puţin academic, filosofia neoliberală se mai traduce prin „legea junglei”. Modelul a fost impus în anii 80 de guvernările Thatcher în UK şi Reagan în SUA şi de atunci domină filosofia de guvernare şi gândirea economică în mai toată lumea dezvoltată. Ca şi la noi de altfel, fiind practic ideologia dominantă la nivelul elitelor politice, cu nuanţele de rigoare, indiferent de culoare ideologică pe care şi-o asumă oficial.

Datele de mai sus arată în fapt o creştere masivă a inegalităţii economice în ultimii patruzeci de ani, în SUA şi, prin extensie, în întreaga lume. Dar, înainte de anii 1980 nu a fost aşa. Creşterea productivităţii a mers în paralel cu creşterea salariului mediu, cu un uşor avans de doar 11 procente a productivităţii (118%) faţă de cea a salariului mediu (107%), în perioada 1948-1979. Acest lucru arată că discrepanţa tot mai mare dintre cei doi indicatori din ultimele patru decenii e rezultatul unor politici intenţionate, nicidecum un fenomen natural sau un proces organic.

Evident, diferenţa trebuie să se fi „încasat” undeva, cineva trebuie să fi profitat de ea. Şi, evident, acel „cineva” e „elita politico-economică”. Creşterea accelerată a inegalităţii economice în ultimii 40 de ani a însemnat îmbogăţirea accelerată a celor bogaţi şi stagnarea sau sărăcirea majorităţii, inclusiv a aşa-numitei clase de mijloc, considerată cândva coloana vertebrală a oricărei economii sănătoase.

Datele de mai sus le-am cules dintr-o conferinţă organizată de IQ Digital, ţinută recent la Cluj de un renumit futurolog american, Martin Ford, expert în robotică şi Inteligenţă Artificală. Conferinţa a avut ca temă „Riscurile şi avantajele robotizării şi ale dezvoltării AI”.

Ce zice, în mare, Martin Ford e că pe lângă multiplele avantaje pe care le vor aduce aceste noi tehnologii (unele se văd deja), ele vin cu un mare risc. Iar acest risc, în ciuda aparentei lui noutăţi, vine de fapt în prelungirea fenomenului de care vorbeam mai sus, cel al creşterii discrepanţei dintre productivitate şi salariul mediu şi, implicit, a creşterii masive a inegalităţii din ultimele patru decenii. Iar riscul pe care-l aduc dezvoltarea roboticii şi Inteligenţei Artificiale, dacă nu e combătut la timp, e o creştere şi mai severă a acestei inegalităţi, cu consecinţe dezastruoase asupra stabilităţii societăţii şi sănătăţii economiei globale.

Dar ceea ce fac aceste dezvoltări şi mai disruptive şi, deci periculoase, e natura „victimei”, cel puţin a celei mai importante dintre ele. E vorba de aşa-numita clasă white-collar, a „gulerelor albe”.

În mare, spune Ford, până prin anii 70, maşinile erau instrumente la dispoziţia omului, care îl ajutau să-şi mărească productivitatea. De-atunci încoace, dar mai ales odată cu noile tehnologii IT, AI-ul fiind vârful, „maşinile” nu mai sunt la dispoziţia omului, ci îi iau pur şi simplu locul.

Veţi zice, poate, că şi până acum maşinile înlocuiau oamenii. Da, dar în principal pe cei fără calificare sau slab calificaţi, joburile bazate mai mult pe manualitate, pe forţă fizică. Pentru cele calificate, maşinile au funcţionat ca un „ajutor”. Acum lovesc chiar în cele calificate şi înalt calificate, încep să ia locul celor cu joburi bazate pe cunoaştere şi expertiză, în care s-a investit ani buni în educaţie, a aşa-numitelor „white-collar knowledge based jobs”.

Martin Ford nu enumără locurile de muncă care ar putea fi înlocuite de roboţi şi AI, ci, dimpotrivă, se referă doar la trei tipuri de joburi, activităţi sau task-uri pe care noile tehnologii NU le vor putea presta în locul nostru, care sunt relativ sigure, protejate. Şi acestea sunt: aşa-numitele „skilled trade jobs”, sau joburi care presupun mobiltate/ dexteritate şi găsirea de soluţii într-un mediu impredictibil (ex. electricieni, instalatori). Apoi, e vorba de joburi care presupun creativitate, activităţi non-rutinere în care AI rămâne doar un instrument care ajută omul, dar nu îl poate şi înlocui. Şi în al treilea rând, e vorba de joburi care presupun contruirea de relaţii şi interacţiuni complexe cu alţi oameni (ex: asistent medical, consultant de business şi, în general, cei din zona expertiză care presupun înţelegerea în profunzime a nevoilor unui client).

Pe scurt, AI şi tot ecosistemul tehnologic din jurul ei lovesc în principal la vârful lanţului trofic al sistemului socio-economic. De la middle-class în sus, până la limita de la care vorbim de bogaţi şi superbogaţi, adică cel mult 10 la sută. Urmează, aşadar, Revoluţia Gulerelor Albe. Noii luddiţi care râdeau până mai ieri de cei care se temeau că le iau strungurile şi maşinile de cusut joburile şi pâinea de pe masă şi mai nou de casierele din supermarketuri înlocuite de casele self-service.

Politic şi ideologic, deocamdată e turnul Babel, nimeni înţelege mare lucru din ce se întâmplă de fapt, aşa că majoritatea bâjbâie agăţându-se de trecut.