Sistemul african din interiorul României europene (II)

În prima parte a acestui text, puneam în discuţie discrepanţa completă între perspectiva UE de alocare a fondurilor europene – în spiritul ştergerii disparităţilor, a creşterii coeziunii sociale, economice, teritoriale – şi mecanismul intern de distribuire a banilor din PNRR – prin care cei dezvoltaţi (Transilvania şi Bucureştiul) îşi iau partea leului, intensificând dezechilibrele regionale şi economice.

În mod evident, Guvernul nici măcar nu şi-a propus o anumită proporţionalitate/ echitate dictată de nevoile populaţiei răspândite teritorial. Cum ar fi serviciile medicale, capitale din perspectiva calităţii vieţii şi o problemă strigentă de securitate publică. Reamintesc că, prin cel mai important program de construire de spitale noi din ultimul secol, din 27 de unităţi numai 3 sunt plasate în Moldova, în timp ce 11 vor fi în Transilvania şi 13 în Muntenia. Din proiect rezultă o finanţare prin PNRR aproape dublă (distribuită regional în lei pe cap de locuitor) pentru un român ardelean sau muntean în comparaţie cu un moldovean. Tot prin PNRR, vechile spitale beneficiază de o finanţare pentru unităţile de asistenţă ambulatorie. Ei bine, şi din aceşti bani, ca un făcut, jumătate din total merge tot în Transilvania! Şi la spitale noi şi la dotarea/ reabilitarea celor vechi, Moldova este puternic subfinanţată în comparaţie cu populaţia de care dispune.

Aşadar, prin sistemul de asigurări de sănătate, statul român solicită o contribuţie obligatorie de la fiecare salariat sau pensionar (peste un anumit nivel). Nu întreabă cine e român din Muntenia, Moldova sau Transilvania. Se plăteşte egal peste tot, dar când este vorba să asigure asistenţa medicală, Guvernul român construieşte ţintit spitale şi investeşte în ambulatorii aproape numai în Transilvania şi Bucureşti. Când vine momentul actului medical propriu-zis, Guvernul român asigură finanţare dublă unui pacient ardelean sau bucureştean faţă de a unui moldovean. Cu ce au greşit asiguraţii medicali din Moldova la această competiţie din PNRR? Au plătit mai puţin statului? Şi-au pierdut drepturile? Sunt „suspectaţi” de ceva? Este doar o excepţie, întâmplare, dictată de „libera competiţie de proiecte”? Trebuie să înţelegem că nu! Este o filosofie – la timpul lor, vor veni alte detalii interesante despre obiectivele finanţate din PNRR.

Problema este cum un fond de 30 miliarde de euro s-a transformat într-o imensă sursă de generare a disparităţilor regionale şi nu numai, exact împotriva politicilor europene. El a fost grefat peste mecanismul existent, a intrat în matricea de putere centrală croită pe o distribuire preferenţială/ arbitrară a veniturilor în societate, cum a fost inventarea unor privilegii (pensiile speciale de care UE face caz), dar care are şi o importantă dimensiune regională. Actualmente, mecanismul e atât de perfecţionat în lipsa de transparenţă la distribuirea banilor, încât puţini moldoveni înţeleg cum şi cât sunt de discriminaţi în privinţa resurselor, iar cei mai mulţi chiar se autoculpabilizează pentru condiţia lor. Ca negri de pe plantaţii care ajung să creadă că nu pot să citească fiindcă nu au creier de alb. Că le lipseşte, într-un fel, „gena” performanţei, competenţei şi inteligenţei. Că trebuie să fii superman ca să fii declarat „eligibil”, în timp ce prin Bucureşti spitalele iau finanţare cu copy-paste după alte proiecte. (Vezi Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti – Unităţi de asistenţă medicală ambulatorie.)

Cine deţine frâiele acestui mecanism antieuropean? Cum s-a constituit el?

Este un moment potrivit, contextul o cere!, să lăsăm deoparte mănuşile. Responsabil este malaxorul centralist, sursa multor enormităţi de care facem zilnic caz, de care profită în genere Bucureştiul şi sudul, dar ale cărui rotiţe şi pârghii au ajuns tot mai mult în controlul „filierei ardelene”. Prin „filiera ardeleană” înţeleg multe lucruri, bune şi rele: mai multă iniţiativă şi competenţă administrativă, o solidaritate transpartinică regională de admirat. Felicitări! Toată admiraţia sinceră în această privinţă! Dar şi manifestarea unui sentiment al exclusivismului, o arghirofilie cruntă, pe ideea că totul li se cuvine ardelenilor şi restului mai deloc. Spiritul filierei ardeleneşti în sistemul centralist este să se plângă că sunt, paradoxal, nedreptăţiţi, şi să stoarcă cât se poate de la Bucureşti (priviţi cum ameninţă primarii din Ardeal miniştri fiindcă nu primesc bani cât vor. E un spectacol! Aşa ceva e de neimaginat cu un primar din Moldova), să deschidă conductele cu bani către Transilvania, fie de la buget, fie europeni. Mai mult, să facă regulile de alocare şi redistribuire a investiţiilor, astfel încât „Ardealul să fie mereu primul între egali”.

Acest construct politico-economic nu e nici măcar unul nou, iar punctul de plecare a fost 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. Din dorinţa de a româniza spaţiul urban ardelenesc, statul român a investit sume impresionante, vitregind automat Moldova şi Basarabia. Cine are curiozitatea să descopere începuturile mecanismului de discriminare pus în slujba Ardealului nu are decât să citească rapoartele bugetelor interbelice despre finanţarea uriaşă pe care statul a pus-o la dispoziţia Universităţii din Cluj, transformând-o pe cea din Iaşi la propriu într-o veşnică cerşetoare. La fel ca în cazul facilităţilor militare, a lucrărilor publice şi a investiţiilor în sănătate. Desigur, în logica timpului, multe dintre acele investiţii erau necesare şi utile pentru consolidarea unui stat creat din bucăţi smulse de la imperii. Dar reflexul de atunci, „întâi de toate Ardealul”, a supravieţuit comunismului şi a eclozat spectaculos în ultimele două decenii, într-un context în care România datorează electoral enorm ardelenilor că a rămas, totuşi, pe un parcurs european (serii de alegeri prezidenţiale şi parlamentare în care componenta ardeleană a atenuat populismul pesedist din Muntenia şi Moldova şi a imprimat guvernărilor o componentă mai reformistă şi pro-europeană). Profitând de putere, diverşi prim-miniştri şi miniştri din Ardeal au plantat cam în toate ministerele o reţea de oameni care nu se schimbă odată cu guvernele, creând, în tandem cu autosuficienţa bucureşteană, o masă crititică ce generează o cultură instituţională şi investiţională responsabilă în prezent de direcţionarea preferenţială a investiţiilor spre Transilvania.

Prin urmare, deşi fac mare caz de apropierea de Vest, de sincronicitatea cu Europa, de spiritul occidental mai accentuat decât al Vasluiului, ardelenii nu doar că nu au corectat derapajul centralismului, dar l-au uzufructat în spirit african şi au şlefuit paradigma marilor disparităţi regionale în care se adânceşte România. Ardelenii, alături de bucureşteni, sunt două mari triburi cu umutsha şi ibheshu când tratează situaţia Moldovei, dar îşi pun de complezenţă papionul când privesc spre Bruxelles. Se şterg la nas cu principiile coeziunii europene şi creează condiţiile celor mai profunde disparităţi teritoriale, care se mai pot atenua, eventual, în generaţii.

În partea a III-a despre „Moldova” Italiei, mezzogiorno, şi priorităţile PNRR-ul de acolo. Ce au înţeles milanezii şi romanii din principiile europene, spre deosebire de ardeleni şi bucureşteni.