Ştirile proaste şi proştii

Românului îi tună şi fulgeră mereu. Mai trece un an şi faţa veche a lucrurilor dispare în umbra celei noi. Dar tot prost rămâne totul. Politicieni-s tot nişte proşti şi jumătate şi ne cred proşti, dar şi-au găsit prostul! Desigur, cel care spune asta nu se crede prost. Dar oare nu este şi el prostul proştilor, domne? Şi uite aşa, macină moara de vorbe. Vorbe şi vorbe: numai cu bâta putem rezolva! Ce s'tem proşti? Toate sunt un fel de revolte într-un pahar cu apă: Un' eşti tu Ţepeş, Doamne!? etc. Toate se strică, toate cad.

Cade guvernul, politicienii cad şi ei, dar în picioare ca pisica, cade din cer o stea, cade cascada Bigăr, până şi ăla cu muzica uşoară zice că „a căzut o frunză-n calea ta”. Şi televizorul cu emisiunile lui tot mai proaste cade, fiindcă supraabundă o lume imundă – un potlogar poltron, un milionar de carton, manelişti ghiuloşi, fârţăngăi băloşi, ziarişti veroşi în şorici groşi, filosofi publici şi pubelici, vedete semianalfabete, cu rochii mulate şi buze umflate, ţuţeri şi ţucalofori. Prodanca lui Reghe îi strigă, că te intrigă: Că ţi-am fost dragă. Şi aud năucit, zăpăcit, pe juma adormit: Căţea am fost, dragă.

Cade părul după covid (slavă Domnului, al meu nu prea mai are ce cădea), dar nu numai părul: dinţii, ploaia, frunzele cad în mormane şi încurcă circulaţia, iar ăştia de la Primărie… Bastilia a căzut şi ea de ceva vreme, pică dolarul etc. Simona a căzut după locul 20. Cică a fost accidentată. Dar de ce a căzut accidentată? Lasă că ştim noi. Astea-s vrăjeli, domn’e. Trebuia să pună osu', că doar câştigă jdemilioane dă dolari şi-mi răneşte mie mândria că sunt rrrromân. Pe măsură ce îmbătrâneşte, Angela Merkel cade din interesul pentru ştiinţă, îndreptându-şi atenţia mai mult spre societate, aşa zice. Spuneţi-mi, nu e o prostie a nemţoaicei? Cad sânii damelor, deşi îi susţin cu tot felul de jmecherii, iar Loredanei Groza i-au căzut ţâţele peste Constantinopol. A doua oară. Cade comunismul, dar vine „progresismul”, noul comunism mondial cu faţă umană – asta-i mai grav. Cade Afganistanul, dar mai nasol e când cade Google. Cad teroriştii pe mâna poliţiei, dar, nu ştiu cum naiba, se tot înmulţesc. Patrick Ekeng a căzut pe teren, iar ai noştri fotbalişti cad mereu în clasamente, în calificări şi aşa mai departe.

Toate cad, dar vorbim în pustiu, urlăm a morţiu. Căci prostia nu cade niciodată. „Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa. Inteligenţa are limitele ei. Prostia nu”, spune Umberto Eco. Poate de aceea presa e plină de ştiri proaste. Toţi citesc presa sau colportează pe lângă cum îi duce capul, după inteligenţa sau prostia din cerebel. Cutare e prost bâtă, altul – prost ca oaia, altul – un prost şi jumătate, altul – prost grămadă… Fiecare înţelege după mintea lui, puţină sau multă, dar tot proastă, credeţi-mă. În concluzie: Ce ne-am face fără dragii noştri proşti.

Toţi suntem proşti la un moment dat, credem că, vai! o să cădem definitiv. Măcar din când în când ne apucă pandaliile prostiei. Proşti la bătrâneţe. De obicei se spune că tinerii fac prostii la tinereţe. Dar tinereţea caută, se zbate, e frumoasă chiar şi în prostie, pentru ca bătrâneţii să i se şteargă din minte, să uite frumuseţile tinereţii: a trăi după un crez, după o iubire, a căuta o stea călăuzitoare, un înţeles în ceea ce te înconjoară, un sens şi un ţel. Pe atunci, în tinereţe, ţi se părea că viaţa, aşa scurtă şi îndoielnică, are oarecare sens. La bătrâneţe asculţi bâzâitul muştelor şi, eventual, cicăleala soţiei (respectiv a soţului). În tinereţe însă simţi cum se dezvoltă şi creşte ceva, adevăruri noi şi noi splendori se dezvăluie minţii şi simţurilor tale. Iar miile de dorinţe neîmplinite încă sunt tot atâtea speranţe strălucitoare şi promisiuni pe jumătate exprimate. Vidul şi dezamăgirile vor veni mai târziu şi se vor preface în cuţite tăioase, gata să sfâşie şi să zdrobească sufletul.

De aceea zic: Ştirile proaste sunt acel şut în fund de care avem nevoie ca să mergem mai departe. Iar proştii par a fi sarea vieţii. Acesta e farmecul vieţii, nu? Pe de altă parte, specia umană are caractere de tot felul. Întâlneşti şoferi, homosexuali, contabili, curve, preoţi, instalatori, mincinoşi, oameni politici (ceea ce este acelaşi lucru cu penultima categorie). Iar în fiecare categorie din acestea există proşti. Şi tu trebuie să nu stingi reflectorul niciodată, să fii atent. Să nu te înconjoare proştii, tu însuţi să faci cât mai puţine prostii. Căci peste tot te poţi lovi de proşti şi modela după societatea proştilor, să-ţi schimbi limbajul şi să te transformi într-un mare gogoman. Ceea ce îţi rămâne într-un final şi trebuie să ţii cu dinţii de ea este propria raţiune: în pofida şefului satrap, în pofida televiziunilor mincinoase, în ciuda „opiniei publice” precare, în contra arafaţilor spăimoşi etc. E puţin lucru?

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist