Ţara înhoţită şi Revoluţia neverosimilă…

Cu alte gropi comune descoperite în Ucraina, ţara în care ghioceii nu mai pot înflori. Cu declaraţii inutile şi inepte ale OSCE privind încălcarea drepturilor omului în această ţară urgisită. Şi cu noi civili împuşcaţi. De ruşi, desigur. Cu Putin acumulând ura paneuropeană, dar atenţie – crescându-i scorul electoral în propria-i ţară!!! Şi cu noi ajutoare suplimentare ale FMI-ului pentru Moldova de peste Prut, afectată puternic de războiul din Ucraina. Cu noul militarism german cu faţă verde de data aceasta. Pe la noi, dealul din faţa mea începe să fie iarăşi verde, deşi n-a nins mai deloc astă iarnă. Primăvara vine şi aşa!
Iar Revoluţia română a devenit, pentru mine cel puţin (iertaţi-mă!), o primăvară perpetuă, o ficţiune, iar orice ficţiune place, pentru că este mai neverosimilă, deci mai frumoasă. Iar tinerii de atunci, ajunşi bătrâni, cum spuneam, nu mai înţeleg nimic. Capere quid capiat, spune Matei la 19 cu 12, adică Cine poate înţelege, să înţeleagă.

Dar cu noi speranţe. Declaraţii voinicoase ale politicienilor, promisiuni belicoase ale fotbaliştilor, pline de nădejdi, ale regizorilor tot mai fără bani. Cu ciocănitori dezgropându-şi nucile sau castanele îngropate astă toamnă. Cu perechi de îndrăgostiţi mergând pe Copou fără ţintă, ţinându-se de vârful degetelor, uitându-se ochi în ochi, gură în gură, şi zâmbindu-şi, având senzaţia că toată frumuseţea Iaşilor le aparţine numai lor; cu „rătăciţii” de la filologie, căci idealiştii, nu-i aşa, trebuie să aibă şi ei un loc călduţ – să se căsătorească devreme, să ajungă profesori la Gheboaia sau la mama dracului, să facă doi copii care să ajungă profesori ca şi ei sau să meargă, dracului, în Occident şi să rămână toată viaţa nişte amărâţi de idealişti, cu viitori ingineraşi-şantierişti începându-şi dimineţile cu „una mică”, care mai târziu vor ajunge mai multe; cu diaspora provincială a studenţimii iaşiote grăbindu-se la cursuri cu mapele sub braţ şi pupându-se de zor în Grădina Copou sau la „Balenă”; iar bătrânii se sufocă de astm şi de mai câte boli; cu cerşetorul în Parcul Expoziţiei, care se despăduchează şi îşi schimbă cârpele murdare din bocancii rupţi; cu zidarul sau sculerul-matriţer sau termistul-tratamentist, care-şi odihneşte muşchii frânţi, prânzind în tovărăşia nevestei, care-i umple a doua oară farfuria; cu ftizicul care oboseşte din te miri şi tuşeşete des, tabagic, hârşit, găsindu-şi aţe de sânge în palmă – nu se uită în oglindă, i se pare că-şi vede moartea acolo; cu nebunul care umblă năuc cu ochi enormi şi visători; cu actriţele şi cu tot felul de demoazele tot mai dezbrăcăţele şi cu sutiene tot mai minuscule şi transparente, iar cu chiloţei… mai bine nu mai zic; cu primarii tot mai burtoşi, mai aroganţi şi mai hoţi din bugete tot mai subţirele, ca şi ale gimnastelor noastre tot mai firave şi comentatori de sport trăind numai din amintiri, cu personal în primării şi instituţiile statului tot mai umflat şi inutil.

Mda, în Ţara Românească toate se prevăd ca printr-un zăbranic subţire: tuciurii unsuroşi în cabinele-scoică ale maşinilor barosane, cu crep alb, cu pirande având codiţe pe post cică de tradiţie, arbitrii tot mai hoţi, comercianţii la fel, medici tot mai veroşi, ca şi avocaţi. Cu plăţi la avocaţi şi procurori (eram să zic porcurori) mai ceva ca la doctori pentru operaţie sau la popi pentru prohod. Şi cu oameni de televiziune şi alte curve teleaste… inculţi, neobrăzaţi şi… că mi-e ruşine mie de ruşinea lor.

Şi cu babe şi doamne îmbrăcate decent mergând cu pomeni la biserică. Şi cu graurii fluierându-ne din vârful salciei: fiuuu! stai aşa! cu firele de iarbă izbucnind verde crud din crăpăturile asfaltului. Cu salariaţii umiliţi de vreun şefuleţ oarecare, cu divorţatele nefericite, cu liceenii corigenţi sau „ameninţaţi”, cu fiii din Occident ai muncitorilor de odinioară, cu „oamenii muncii” rupând pancartele după demonstraţie. Dar perechile de îndrăgostiţi, cum spuneam, trec şi vor trece cât este şi va fi Copoul, uitându-se ochi în ochi prin mizeria din Târgu Cucului; iar la nivelul genunchilor lor cu cerşetorii cu o cutie goală de conserve în faţă pentru câţiva bănuţi, pe care îi vor bea apoi la cârciuma răpănoasă din spate, aruncând bănuţii pe tejghea, iar un cârciumar cu privirea vicleană îi apucă indiferent, cu universitarii umblând cu limba scoasă după „grade” cu preţul renunţării la propria conştiinţă, cu ţăranii în cojoace din piaţă, preocupaţi să-şi vândă cartoafele sau brâza „direct din vacă”, cum zice unul, cu basarabencele cu casâncă gri strigându-şi marfa de doi bani (sau nu, moldovenii de peste Prut au fost parcă după '89). Da, are dreptate Poetul: „Ta twam asi”, cum spune după Upanişade, adică „Acesta eşti tu”.

Sigur! ne depărtăm în timp de acel Decembrie. Aparent! Numai aparent! Sigur, Dinescu vrea să-şi vândă celebrul pulover cu care a făcut Revoluţia. Dar realitatea acelor ani e musai să sălăşluiască în tinerii şi mai puţin tinerii de azi, chiar şi fără puloverele lui Dinescu sau Petre Roman. Şi ne putem întreba: Oare ce stă în sufletul nostru de ceva ani şi încă nu devine faptă? Ce ne lipseşte? Cum să schimbăm această clasă politică şubredă, aceste mutre de angajaţi la abator? Cum să redevenim cei trei, trei sute de mii, milioanele de muşchetari de atunci? Cum să ne reîntâlnim peste ani ca cei trei muşchetari în Vicontele de Bragelonne. Desigur, cu alte mijloace, nu cu sânge şi jertfe. Cu inima caldă şi cu mintea dezgheţată! Şi să strigăm din nou, cu inimile înfierbântate, cu sângele arzând şi cu simţurile năpustite în afară. Şi fericiţi: Oleee, ole-ole-oleee! Ceauşescuuu nu mai eee!

Dar să vorbim de tineri. Tinerii… of, tinerii, adolescenţii, copiii! Câtă seriozitate la acei tineri! Şi o spun cu toată convingerea: Dacă vom uita copiii cu picioarele goale îngenuncheaţi la Timişoara, ne vom uita pe noi înşine ca oameni. Dacă vom uita tinerii şi maturii cu suflet tânăr împuşcaţi la revoluţie – la fel. Dacă ne vom uita inimile înfierbântate de atunci, va fi vai şi amar de noi! Chiar vom muri! Definitiv şi irevocabil. Poporul trebuie să ştie să întinerească şi să renască, iar atunci am întinerit cu toţii şi ne-am câştigat dreptul la existenţă. Chiar huliganii şi paraşutele, chiar şi cerşetorii aceia mai bine dispuşi după o duşcă. Ca şi Eminescu, care era tânăr când scria operele lui nemuritoare. Ca şi Bărnuţiu sau Avram Iancu care făceau revoluţia la vârsta tinereţii. Erau atât de tineri!

Daaa, cine poate înţelege, să înţeleagă!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist