Un Jules Renard modern

Mă refer, în titlul de mai sus, la Petre Barbu, unul dintre cei mai buni prozatori (şi dramaturgi) români din ultimele trei decenii. Nu e captatio benevolentiae comparaţia mea şi nici joc stilistic. Citindu-i romanele, nuvelele şi povestirile autorului Marii petreceri (volum care, de exemplu, pe mine m-a încântat pur şi simplu), am avut epifania unei subtile, dar solide, rezonanţe – mai mult, cum să spun, psiho-artistice decât epice – cu scriitorul francez. Ca şi Renard, Barbu sublimează, cu o forţă empatică de imensă amplitudine, durerea, decăderea şi mizeria lumii, convertindu-le apoi într-un spectacol estetic inubliabil. În acest spectacol – vă veţi mira, poate -, precum în cazul creatorului lui Morcoveaţă (Poil de carotte), umorul constituie partitura centrală. Dar nu umorul corupt de sarcasm şi golit de emoţie, specific observatorilor superficiali ai grotescului existenţial. Şi nici măcar umorul aşa-numit „negru”, apanajul romancierilor „naturalişti” de dată recentă. Nu. Vorbim despre un umor plin de duioşie – de empatie, cum ziceam mai devreme -, participativ la tragicomedia vieţii, un umor de plasare (compătimitoare) a prozatorului în dinamica râsu-plânsului umanităţii. Un astfel de „transfer” dinspre extrema suferinţei şi cruzimii către duioşia contemplaţiei ironice şi auto-ironice întâlneşti, la fel de intens, la Jules Renard. Un „transfer” mental, sufletesc şi nervos chiar. Petre Barbu simte suferinţa universului populat cu oameni-personaje (pe care îi surprinde în zvârcolirile lor adesea agonice) corporal, nu numai intelectual, prin propriile lui reţele neurale carevasăzică, pornind de la porii pielii şi urcând, de-a lungul sinapselor, cu sălbatice contorsiuni, până în cortex. Avem aici, în acest epic al simbiozei superioare dintre autor şi operă, materializarea – iertată fie-mi glisarea prea teoretică! – vechiului vis de „identificare artistică”, mărturisit, în analizele sale asupra conştiinţei critice, de un alt francez celebru, Georges Poulet. În linia acelei idei, aş constata că Petre Barbu nu îşi scrie doar cărţile, ci le trăieşte nemijlocit. Se vede detaliul în romane (Dumnezeu binecuvântează America şi Marea petrecere), dar, cu precădere, în ficţiunea (foarte) scurtă a autorului, pe care eu am descoperit-o, cu deosebită plăcere, în două volume remarcabile, apărute în ultimii ani – Căţărarea în cer (Cartea Românească, 2017) şi Delegatul lui Petre (Integral, 2021).

Prozele cuprinse în tomurile respective (de micro-povestiri) sunt ca nitroglicerina. Concentrează o putere exorbitantă într-un conţinut infinitezimal, au o putere de reprezentare colosală, adunată într-o cantitate minusculă. Găseşti în interiorul lor, cu asupra de măsură, fascinantul joc al „identificării”, paradoxal, ironice a scriitorului cu spaţiul vital zvâcnind de suferinţă, spaţiu pe care îl disecă în fragmente autonome şi totuşi sudate, simbolic, între ele, aidoma ţesăturilor unui filigran. Delegatul lui Petre, volumul cel mai nou al lui Barbu, este un asemenea „documentar” secvenţial despre „comedia umană”. Cititorul va avea surpriza unor texte absolut sclipitoare aici, în care menţionatul „râs cu plâns” (sau invers) traversează notaţiile observatorului în dozaje de un echilibru clasic. Imaginile epice rezultate din inspiratul melanj devin antologice: femeia (mama) plimbată cu targa prin spital, care îşi ţine, feroce, poşta cu banii „de şpagă” la piept (Poşeta strânsă la piept), bărbatul (ceferistul, tata) care aduce acasă, familiei înfometate, cu nedisimulat orgoliu şi nereprimată bucurie, un iepure ucis de locomotivă în urmă cu câteva zile (Eroul meu), insul (naratorul) care, la rându-i, înfometat paroxistic, mănâncă, la repezeală, o conservă de carne, „ajutor de la UE”, cu gust incert şi culoare dubioasă, şi îşi aminteşte, panicat, abia la sfârşit, că nu verificase termenul de garanţie (după ce scotoceşte prin gunoi după ambalaj, răsuflă uşurat: „August 2020. M-am încadrat, sunt în termen, sunt european.”/ Conserva), ipohondrul (the everyday man) care înghite pastilele lumii postindustriale pentru a trăi mai mult, pentru „a fi nemuritor”, şi care, jenat fiind de nasturele de la pijama, cu aspect de tabletă farmaceutică, strecurat, perfid, sub fund, e gata să-l dea pe gât pentru a elimina astfel disconfortul (Înghite nemurirea), nevropatul baricadat în casă, la debutul pandemiei, cu hrană şi băutură suficiente pentru a trece peste o catastrofă nucleară, care îşi dă seama, în final, că ar mai fi necesare două sticle de votcă (pe lângă cele şase deja depozitate), ca să bea pentru viitorul „minunatei maimuţe” homo sapiens şi al viruşilor săi (Sunt pregătit), „apocalipsa” pensionarilor din supermarket (Delir popular), monotonia vieţii corporatiste (Spune-mi o poveste), „îmblânzirea” morţii (Jocul păpuşilor) şi multe, foarte multe altele. Crâmpeie de o forţă estetică redutabilă.

Petre Barbu este un scriitor adevărat ce merită tot interesul criticilor şi al cititorilor. Într-o lume ideală, probabil că lucrul se va şi întâmpla.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi