Urechea de om pe spinarea de şoarece politically correct

Ceea ce frapează în primul rând în această scriere (mă feresc de cuvântul roman, căci, în orice caz, roman în sens tradiţional nu este) este voita abandonare a poziţiei scriitorului ca plăsmuitor de lumi fictive. Substanţa narativă este nulă, ceea ce, să recunoaştem, este dintru început un act de mare curaj scriitoricesc. O lume fictivă până la distopie se adună totuşi precum în fenomenele magnetice pilitura de fier prin acumularea acestor notaţii fulgurante (de câteva rânduri sau de două-trei pagini) despre o lume tot mai resctrictivă şi clişeistică, o lume infernală până la urmă. Tonul relatării este parcă al Sfântului Petru dintr-un apocrif, care coboară în iad – cel mai adesea calm şi sobru, aproape „ştiinţific”, iar lucrurile cele mai îndrăzneţe sunt spuse ca şi cum ar fi cele mai obişnuite („Era atrofierea umanului”).

În lumea prezentată lapidar, aproape aforistic de O. Nimigean platitudinea tezismului corectitudinii politice este încălzită până la incandescenţă de către autor, apoi este răcită lingvistic şi stilistic până la extrem. Nimic nu evoluează în această lume „progresistă”, totul se dezintegrează, iar explicaţiile stau undeva în cele trei pătrimi de aisberg care se află dedesubt, nu se văd. Naratorul caută într-o lume haotică temeiul în lipsa de temei, adevărul în aparenţă, necondiţionatul în condiţionat. Realităţile sunt dintre cele mai descurajatoare: „Vestea proastă este că România e condamnată la mediocritate. Vestea bună (?!) este că, promovând mondialismul diversitar şi antisuveranist care le uzează, «ţările civilizate» o ajung din urmă” (pag. 250). Sau pe aceeaşi pagină un citat: „Vladimir Bukovski: «A confunda UE cu Europa e ca şi cum ai confunda URSS cu Rusia. Ba chiar mai rău»”.

Autorul este şi personajul acestei cărţi, dacă cumva avem neapărată nevoie de un personaj. El zboară ca o pasăre călătoare peste lume, ca un Simurgh „sombru şi regal”, răvăşindu-şi penele violent din cauza intemperiilor lumii, care, desigur, îl ating şi tind să-l maculeze. Dar Simurghul autorului nostru, simbolul căutării de sine chiar şi acolo unde sălăşluiesc demonii, este totuşi în primul rând un spectator, privind de acolo, de sus, nebunia acestei lumi. Suferă totuşi pentru că nu există o perspectivă de ansamblu, iar pentru el a scrie este un fel de a trăi, de a fi, cum scrie Nona Rapotan (în Cînd luciditatea te salvează, BookHub, 15 august 2020). Şi tot N.R. adaugă: „Nimigean este un bun creştin, deci un credincios care nu se dezice niciodată şi, mai ales, nu se îndoieşte. Din acest unghi de vedere, O ureche de om pe o spinare de şoarece este şi un exerciţiu de escatologie, salvarea propriei persoane de la o uitare avant la lettre. Nimigean nu scrie neapărat pentru posteritate, cât pentru propria lui salvare. Scriind, el se salvează de la sinucidere (spirituală) şi îndepărtează definitiv tentaţii şi deviaţii de la calea dreaptă de-a dreptul periculoase. Este dovada că se poate şi fără abdicare, că se poate să nu faci compromisuri, nici măcar din cele inofensive”.

Nimigean îşi refuză construcţia mentală a unei lumi închegate, căci lumea reală îi apare ca fiind lipsită de perspectivă, cum spuneam. Oamenii-repere invocaţi sunt puţini. Atunci când aceştia totuşi există (Proust, Goma, Simone Weil, Philippe Muray), ei sunt martorii răului. „Lumea lui Proust este infernală prin prostie, cu sau fără ştaif, şi putere. O cloacă parfumată. Lumea lui Proust sau lumea? Proust e mare, fiindcă, dincolo de faldurile frazei, e necruţător. E unul dintre cei mai cruzi scriitori” (pag. 118). Ideile-repere sunt smulse cu forcepsul, ca într-o cezariană atroce, care anulează posibilitatea unei lumi senine de ansamblu. Natura, bunăoară, este total absentă, refuzată cu obstinaţie; când şi când apar cadre stilizate, ca acesta: „(Mameloane mărunte de apă pe ţeava balustradei de la balcon, după ploaie. Ca pe burta lungă a unei pisici)” (pag. 240).

În general, în lumea spinărilor încovoiate de şoarece pomul cunoaşterii s-a uscat. Ne putem întreba unde se află graţia divină. Cred că se întreabă şi autorul (ar merita şi aş vrea o analiză a unui teolog, pornind de la această carte). În ansamblul acestor notaţii pare că asistăm la ultimul capitol al istoriei lumii, în care, iată, regnurile se încalecă, urechea de om, biata, ajunge pe o spinare de şoarece. Imaginea acestei lumi apare în carte ca într-o oglindă convexă: După ce s-a îndepărtat în infinit, reapare deodată în faţa noastră într-o frântură; nimic nu mai poate fi cuprins în formule de-a gata – adevărurile sunt când strâmte în tabloul politic al momentului, când sunt lărgite în infinitul conceptelor. Iar ele, adevărurile, sunt rostite vaticinar de autor, cu ardoare. Deschiderile spre ars şi deus îi asigură necesarul optimism, mai puţin spre mundus. Dar în acelaşi timp se insinuează în subsidiar sentimentul deconstruirii, ideea că toate eforturile explicative pentru domesticirea acestui haos al realităţii contemporane sunt inutile. De aceea cartea este formată numai din frânturi, aşa cum este şi realitatea – numai ţăndări.

Personal, cu acest amar rămân după citirea cărţii, căci „goliciunea Împăratului se vede clară şi distinctă şi plină de şancruri” (pag. 279). Gravitatea, dar şi mânia izvorâtă din amărăciune a tonului ei, se explică: este expresia intensităţii şi profunzimii de cercetare a condiţiei umane, în vremurile acestea în care, cum spune autorul, „distopia e mult mai aproape de realitate decât utopia. În stadiile terminale hiperideologizate e chiar realitatea. Echivalent cu infernul” (pag. 131).

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist