Ziarul de Iaşi a fost ieri în Vama Siret. Reportaj de la graniţa cu războiul. „Cu ochii înroşiţi de lacrimi”

Intrarea în zona vămii nu e permisă oricui. Un baraj de jandarmi aflat la câțiva kilometri de graniță te legitimează și dacă nu ești de la un ONG, de la presă sau reprezentantul vreunei instituții de stat, te întoarce din drum. Domnul Hreniuc se plângea că ieri a vrut să ducă în vamă cu mașina proprie un cetățean  ucrainean care urma să-și preia familia și a fost oprit: ”Erau agresivi, vorbeau urât cu noi.”

Cu legitimație de presă la mine n-am avut însă asemenea probleme. „Oamenii în uniformă, pompieri, jandarmi, polițiști, ajută, cară bagaje, sunt dincolo de uniformă.” îmi spune Laurențiu, un ieșean venit acolo să ajute la instalarea unor corturi.

Dar trierea celor care vor să intre în perimetrul vămii pare să aibă sens. Zona e extrem de aglomerată cu mașini, corturi, chioșcuri, tarabe, ong-iști, jurnaliști, cameramani, polițiști, jandarmi, pompieri, traducători, persoane de sprijin. Plus, bineînțeles, refugiații, aproape toți femei și copii de toate vârstele.

Când ajungi acolo, prima impresie e de talcioc improvizat peste noapte pe un teren viran plin de bălți și noroaie. Impresia a rămas și după câteva ore de documentare. Ca organizare, nimic nu pare să aibă vreo logică, nu există indicatoare sau alte semne după care să te orientezi, nu sunt locuri amenajate special pentru diverse nevoi. Dar oamenii, inclusiv cei în uniformă, fac diferența și cum necum lucrurile se aranjează până la urmă.

Zecile de corturi aliniate pe o zonă cu iarbă sunt încălzite cu ajutorul unor generatoare aduse însă abia cu o zi în urmă. Primul grup de refugiați de care am dat erau câțiva studenți turkmeni. Păreau complet rătăciți. I-am întrebat unde se duc și mi-au zis că vor să ajungă la București la aeroport, de unde urmau să plece în Turcia. Abia intrați în țară,  nu știau încă ce trebuie să facă, dar aveau cu ei un tânăr vorbitor de engleză cu care sper că s-au descurcat până la urmă.

 A urmat un șir de indieni. Studenți la medicină în Dnipropetrovsk, oraș situat la vreo 200 de km sud de Harkov. Mai organizați decât turkmenii, unii dintre ei vorbind și engleza, așteptau disciplinați să vină să-i preia un reprezentant al ambasadei lor de la București. Tremurau de frig dar păreau destul de optimiști.

Într-un cort imens instalat de Federația Comunităților Evreiești din România, se servea supă caldă și ceai fierbinte. Coadă mare, oamenii își beau supa sau ceaiul în picioare, fiecare pe unde apuca, dar părea cel mai căutat loc de tras sufletul de pe-acolo. Dar implicarea oamenilor simpli e imensă.

Pe lângă cei cu ONG-uri de toate felurile și pentru toate nevoile, oamenii din Siret și din împrejurimi cazează refugiați la ei în casă, fac mâncare și o duc în vamă, ajută cu tot ce pot. Domnul Nelu Hreniuc, care e și pastor în Șerbăuți, îmi spune că și biserica lor e pusă la dispoziția refugiaților pentru cazare și că în comună sunt mulți care fac același lucru.

Deja la câțiva metri de punctul de intrare în țară am dat peste un grup compact de femei cu copii. Mi-au atras atenția pentru că păreau total debusolate. Am aflat că sunt din Cernăuți și vor să ajungă în Germania. Nu vorbesc ucraineană ci rusă, îmi explică domnul Nelu.  Așteptau un autocar care să le ducă direct în Germania. ”Nu există niciun autocar de Germania. Nu mai e. A plecat.”, le anunță un tânăr jandarm. Le explică apoi că pot fi transportate la Suceava la hotelul lui Mandachi. ”E gratis.” ține să precizeze jandarmul. Nu pare să aibă succes, femeile par speriate de tot ce se întâmplă în jurul lor.

Tariful până în Germania cu autocarul e între 100 și 150 de euro, îmi spune jandarmul. Întreb dacă e cu bilet, legal. Devine brusc suspicios, nu mai spune nimic, se întoarce și pleacă. Probabil mi-a observat între timp ecusonul de jurnalist, bănui eu.

De altfel, pe tot parcursul documentării am observat același lucru, un nivel ridicat de suspiciune. Mai toți refugiații se feresc să discute prea mult, să fie filmați sau fotografiați. Absolut de înțeles, când fugi dintr-o țară bombardată de ruși, rămâi o perioadă cu frica instalată în sânge. Plus poveștile care au circulat zilele astea despre traficanți de carne vie sau alte tipuri de escroci care încearcă să profite de ei.

L-am întrebat pe purtătorul de cuvânt al IGSU, un tânăr jandarm detașat acolo din Alba, dacă au avut astfel de probleme. Spune că nu a auzit  de așa ceva, dar presa a scris și știrile rele circulă rapid. S-au reactivat însă, și-s cu motoarele turate la maxim, rețele de trafic de țigări, îmi spune domnul Nelu Hreniuc. Pe toată zona, de la Brodina până la Rădăuți Prut.

În tabăra de tranzit instalată pe stadionul din Siret erau ieri circa 120 de refugiați. Accesul presei în interior a fost interzis începând de alaltăieri. Când am vrut să intru, la vreo două sute de metri am fost oprit de jandarmi. M-au rugat să parchez mașina și să aștept să vină purtătorul lor de cuvânt, să merg cu el pe jos până acolo. A venit imediat. L-am întrebat de ce nu mai are presa acces. Mi-a explicat și i-am dat dreptate: ”A fost rugămintea refugiaților care sunt extrem de stresați. Jurnaliștii intrau în corturi peste ei, erau asaltați de toți, cu camere de televiziunne, cu microfoane, fotografiați…”

În tabără ajung cei care au probleme cu documentele sau care au nevoie de cazare temporară. ”Documentele se eliberează destul de rapid, în maxim două ore.”, spune purtătorul de cuvânt al IGSU. De când a început războiul până ieri dimineață la ora nouă, îmi mai spune acesta,  au intrat în țară pe la vama Siret circa 47 000 de persoane, din care 30 500 cetățeni ucraineni și restul de alte nații și cetățenii, majoritatea studenți.

Dacă pe lângă ong-iștii de toate culorile, inclusiv organizații de elevi, oamenii în uniforme par să-și facă treaba bine, ceea ce frapează, cum spuneam și mai pe la început, este lipsa aproape totală a administrației civile.

După vreo oră de colindat zona, am dat la un moment dat peste un cort cu trei doamne zgribulite în el, pe care nu părea să le bage nimeni în seamă. Singurul cort nesemnalizat, nu-ți puteau da seama ce-i cu el acolo. În cort, un morman de haine, pături și diverse alte articole vechi. Le-am întrebat de unde sunt și mi-au zis că sunt de la Consiliul Județean Suceava și că împart lucruri donate de suceveni pentru refugiați. ”Dar nu se înghesuie nimeni la ele.”, îmi spune una dintre doamne.  Nu m-a mirat, senzația de mizerie din cort nu-ți inspira prea multă încredere. N-am mai găsit pe-acolo nicio altă autoritate civilă care să ajute cu ceva. Dar poate n-am fost eu atent.

Mai util părea însă locul unde puteau primi ajutor refugiații cu animale de companie. ”Este și o ambulanță pentru animale de casă, câini, pisici.”, îmi spune Laurențiu.

Când am ajuns în dreptul punctului de trecere a frontierei unde câteva zeci de refugiați înghețau la cozile de la ghișee, mi-a atras atenția o femeie singură, izolată de tot vacarmul din spate. Plângea, privind în direcția uneia dintre cozile de la intrarea în țară. I-am observat ochii înroșiți de lacrimi, m-am apropiat și am intrat în vorbă.

Își aștepta înfrigurată, de câteva ore, copiii pe care nu-i văzuse de doi ani și care, împreună cu bunica lor, tocmai urmau să intre în România. Femeia e din Cernăuți, româncă, dar lucrează în Italia și n-a mai putut ajunge acasă din 2020, de când a început pandemia. A venit în vama Siret să-și ia copii și mama și să se întoarcă la muncă în Italia. Cât am vorbit cu ea nu și-a desprins ochii de la copii. Erau la câțiva pași de mama lor, încă despărțiți de o graniță.