Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

vineri, 29.03.2024

„Jos Cuza! Jos Bucureştiul!“ - Faţa nevăzută a Micii Uniri

GALERIE
divan ad hoc
  • divan ad hoc
- +

Manifestaţiile prilejuite de celebrarea „Micii Unirii“ sunt astăzi prilej de întruniri populare, de propagare a ideilor naţionale prin discursurile autorităţilor locale şi centrale. Nu în ultimul rând, ideea centrală a discursului public este unitatea în jurul idealului naţional. Festivităţile organizate anual sunt însă şi prilej de înfrăţire în jurul „agapelor“ publice oferite plebei de către edilii locali. În epoca Unirii însă, disputele erau aprinse, moldovenii şi muntenii luptând pentru întâietatea în noua construcţie statală care se prefigura după redeschiderea „Chestiunii Orientale“. Ambiţia elitelor politice din ambele Principate era mare, interesele la fel, astfel că şi Unirea se negocia. Retroactiv, moldovenii au pierdut, „s-au jertfit pe altarul unirii“ spuneau „separatiştii“ din Iaşi după proclamarea unirii şi stabilirea capitalei la Bucureşti. „Ziarul de Iaşi“ a ales să vă prezinte câteva episoade din „anticamera“ Unirii din anul 1859, dar şi de după abdicarea lui Al.I. Cuza, pentru a vedea exact cum se raportau cei nemulţumiţi faţă de noile realităţi statale.

Un aspect puţin cunoscut

Profesorul universitar Mihai Cojocariu (Facultatea de Istorie, UAIC) arată că „între lucrările Adunărilor ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti au existat unele diferenţe, chiar dacă din amîndouă părţile dorinţa realizării şi menţinerii unei «unităţi de gîndire şi acţiune», în sensul «sincronizării» programatice şi faptice, nu doar sub aspectul elaborării şi susţinerii unei «strategii comune», ci şi al loviturilor tactice pe cât posibil concertate, a fost exprimată aproape obsesiv, pînă la dubla alegere a lui Cuza“. În cartea „Zimbrul şi Vulturul. Cercetări privitoare la unirea Principatelor“, Cojocariu tratează şi un aspect mai puţin cunoscut din istoria Adunărilor ad-hoc, Adunările preparatorii. Cele moldave le-au devansat cu două săptămâni pe cele de la Bucureşti, în opinia profesorului ieşean, „decalaj“ menţinut până la începutul anului 1859. „Cu siguranţă, nu poate fi vorba doar de un decalaj cronologic. După opinia noastră, această diferenţă de două săptămâni a fost premeditată, iar semnificaţia ei majoră rezidă în recunoaşterea primatului Moldovei în lupta pentru unirea Principatelor, implicit a calităţii net superioare a bărbaţilor ei politici. În fine, la Bucureşti, şedinţele publice ale Adunării ad-hoc au fost «dublate» de acelea ale aşa-numitei «adunări preparatorii» - pe când, la Iaşi, asemenea reuniuni nu au fost posibile în primul rând din cauza «represiunilor» autorităţilor separatiste“, scrie universitarul ieşean. Astfel, imediat după dezvăluirea programului Comitetului Electoral al Unirii şi constituirii nucleului permanent de conducere, lucrările au fost interzise de către guvernul interimar al caimacanului Vogoride. Totodată, aceasta a ordonat şi confiscarea materialelor emise de Comitetul Central al Unirii din Iaşi. Situaţia fiind una tensionată, unioniştii moldoveni încep să se întrunească în secret. Potrivit datelor adunate de Cojocaru, conducătorii mişcării unioniste din Moldova încep să se întâlnească în locaţii „exotice“ - după cum le numeşte istoricul, referindu-se la „vila Kogălniceanu“ din Copou şi la cea a lui Petre P. Mavrogheni de la Socola - fie în reşedinţe particulare, cum ar fi casele lui Mihalache Cantacuzino-Paşcanu sau ale logofătului Gheorghieş Sturdza, cumnatul lui Constantin Hurmuzachi (considerat de Cojocariu drept „sediul“ C.C. al Unirii). Nu în ultimul rând, întâlniri mai aveau loc şi în apartamentul ocupat de Dimitrie Ralet la Muzeul de Istorie Naturală.

Aprige lupte parlamentare

La Bucureşti însă „adunările preparatorii“ erau o necesitate. După cum arată Cojocaru în lucrarea amintită, menirea acestora a reieşit din prima întâlnire, din data de 30 septembrie 1957: „«La propunerea lui C.A. Rosetti», cei prezenţi au acceptat «să dezbată mai întâi în adunări pregătitoare» chestiunile ce aveau a se desbate în şedinţele publice pentru că se scurtau desbaterile în adunarea publică şi «nu se împrăştiau voturile partidului progresist». Apoi, prin «disciplinarea deputaţilor liberali», se evita orice scandal în care ar fi fost provocaţi adversarii lor politici «asigurându-se liniştea în acel corp deliberat arătându-se ţării şi Europei oficiale că suntem apţi pentru o viaţă parlamentară». Numai aşa, «batalionul sacru» în care s-au constituit roşii (liberalii radicali) puteau spera să evite «cursele veteranilor parlamentari, conduşi de bărbaţi ca prinţii Bibescu şi Ştirbei, îmbătrâniţi în lupte parlamentare»“, notează Cojocariu în volumul „Zimbrul şi Vulturul…“ despre demersurile preliminarii ale Unirii din 1859.

„Iaşul va fi marginalizat“

Un alt punct sensibil în „dosarul“ Unirii din 1859 îl reprezintă mişcarea antiunionistă, transformată ulterior, după desăvârşirea unirii Principatelor, în mişcare separatistă. Datorită politicii de centralizare a statului român în perioada interbelică şi ulterior în „naţional-comunismul“ lui Ceauşescu, subiectul nu a fost abordat în istoriografie, în jurul subiectului fiind instalată liniştea. Era un veritabil „tabu“ să vorbeşti despre o asemenea iniţiativă când de la nivel central se scria istoria milenară a statului dac centralizat şi independent al lui Burebista, care prefigura regimul lui Ceauşescu. După 1990, când istoriografia românească a început să privească din nou spre Occident, tinerii istorici români au început să studieze şi astfel de teme controversate. Unul dintre aceştia, cercetătorul ieşean Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie A.D. Xenopol), în volumul „Vârstele Unirii. De la unitatea etnică la conştiinţa naţională“, abordează antiunionismul moldovenesc. Potrivit cercetărilor acestuia, mişcarea moldovenească care se împotrivea Unirii Principatelor a apărut în anul 1856, când „zorii“ unei astfel de iniţiative politice se întrezăreau în urma Războiului Crimeii şi a redeschiderii „Problemei orientale“, declinul tot mai accentuat al Imperiului Otoman. Principalii reprezentanţi ai curentului erau în epocă Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi şi Nicolae Istrati, aceştia motivându-şi crezul prin tradiţia diferită a celor două ţări, dar, mai ales, prin argumente de ordin practic. Spre exemplu, Nicolae Şuţu în memoriile sale spune că antiunioniştii erau motivaţi în demersul lor de temerea că Valahia va culege roadele Unirii prin stabilirea Capitalei în „oraşul lui Bucur“, iar Moldova (şi îndeosebi Iaşul) va fi marginalizată: „Iaşii şi toată Moldova de Sus nu vor fi decât puncte excentrice ale noului stat, interesele moldovenilor vor fi puse în planul doi… Moldovenii vor fi siliţi să îndure legea muntenilor şi să fie absorbiţi mai curând ca un popor cucerit decât ca unul unit cu Ţara Românească“, nota acesta.

„Monstruoasa coaliţie“

„Mica Unire“ a dat într-un fel dreptate „antiunioniştilor“, statul român de după 1859 adoptând modelul de centralizare francez din perioada napoleoniană, astfel că, după emiterea decretelor de centralizare a principalelor instituţii la Bucureşti, Iaşul îşi pierde din statut. După acest moment, „compensaţia morală“ era singura armă a „separatiştilor“ moldoveni în lupta pentru reafirmarea poziţiei Iaşului. O tentativă în această direcţie a fost instalarea Curţii de Casaţie la Iaşi, respinsă însă de autorităţile de la Bucureşti. Indignarea moldovenilor faţă de acest refuz a culminat cu masive proteste de stradă în Iaşi. Frustrarea „antiunioniştilor“ faţă de pierderea întâietăţii Moldovei în noua construcţie statală creştea în intensitate, iar momentul înlăturării lui Cuza de către „Monstruoasa coaliţie“ (11 februarie 1866), după ce negociatorii unirii stabiliseră clar „capitală din Muntenia, domn din Moldova“, a fost motiv de festivităţi la Iaşi, fiind celebrată prin trei nopţi de iluminaţii. Lucrurile au degenerat însă în fosta capitală a Moldovei. Detronarea lui Cuza era un imbold pentru liderii mişcării separatiste din Moldova, care credeau că momentul este propice pentru recâştigarea independenţei. Nici ideea aducerii pe tron a unui principe străin nu era agreată. Pe 3/15 aprilie 1866, Iaşul fierbea. O manifestaţie separatistă distrugea calmul cotidian din urbe, fiind înăbuşită de autorităţile vremii. 500 de ieşeni adunaţi la slujba de duminică au mărşăluit în frunte cu mitropolitul spre Palatul Administrativ strigând lozinci separatiste precum „Trăiască Moldova!“, „Jos prinţul străin!“ sau „Jos Unirea!“. Iniţiativa acestora nu a avut efectul scontat, manifestaţia fiind înăbuşită în sânge de autorităţile locale. S-ar fi înregistrat zeci de morţi. Pentru înăbuşire, s-a adus un regiment muntean care a tras în mulţime şi a atacat pe manifestanţi la baionetă. Ancheta asupra acestui eveniment rămâne încă un mister, evenimentul fiind secretizat de autorităţile vremii, „pentru a nu periclita idealul naţional“.

Cuza: pro şi contra

Şi totuşi, în ciuda „separatismului“ moldovenesc existent în epocă, Cuza rămâne indiscutabil unul dintre personajele emblematice ale construcţiei României moderne, elogiile curgând la adresa lui. Spre exemplu, Nicolae Iorga a fost unul dintre marii admiratori ai lui Cuza. Cu ocazia centenarului naşterii „domnului Unirii“, într-o cuvântare la Ateneul Român, marele istoric spunea despre acesta că „n-a pretins să fie mai mult decât ceea ce cerea vremea lui, dar a avut superiorul bun-simţ şi marele talent politic de a nu fi niciodată mai puţin decât ceea ce vremea cerea de la un om în situaţia lui“. Academicianul Dan Berindei notează în articolul „Locul lui Alexandru Ioan Cuza în istoria naţională“ că, în epocă, cel care a întruchipat năzuinţele conaţionalilor şi a devenit „simbolul Unirii“ a fost colonelul Alexandru Ioan Cuza: „Unirea Principatelor au făcut-o moldovenii şi muntenii din toate categoriile societăţii, însufleţiţi de simţăminte comune privind strângerea lor în unice hotare, chiar dacă firesc gândeau uneori diferit procesul de constituire a României. Ei au ştiut atunci că «interesul naţional», în înţelesul său cel mai nobil şi nu în accepţia politică a ultimei vremi, trebuia să le fie călăuză şi că uniţi aveau să poată să impună marilor puteri să le schimbe hotărârea. Mulţumită simţămintelor lor patriotice şi dăruirii lor există şi astăzi o Românie!“. În opinia academicianului Berindei, Cuza a ştiut ca nimeni altul să-şi îndeplinească misiunea care i se încredinţase. „El s-a considerat ca «primul slujitor al statului şi al naţiunii». Timp de şapte ani a slujit cu abnegaţie şi dăruire dezinteresată. A fost paznicul vigilent al «depozitului sacru» care i se încredinţase, preocupat neîncetat de a dobândi pentru ţara sa un loc cât mai luminos şi de a o afirma cu demnitate. A stat «cu fruntea sus», cum aprecia un contemporan de-al său, în faţa reprezentanţilor marilor puteri, n-a făcut nici o concesie care ar fi jignit simţămintele concetăţenilor săi. A fost un patriot, nu în vorbe, ci «în fapte»“, notează istoricul în articolul amintit.

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cine profită de madam Şoşoacă

Pavel LUCESCU

Cine profită de madam Şoşoacă

Campania care urmează la Iaşi nu trebuie să devină un circ de tip Şoşoacă, decât dacă vrem să ne batem joc de viitorul acestui oraş. Nu vreau să spun că madam SOS România ar trebui ignorată, ci că n-ar fi rău dacă am încerca să înţelegem mai mult ce are în cap când vine vorba de viitorul oraşului şi mai puţin ce vrea ea să ne vândă, adică scandal.

opinii

Distrugerea statuilor

Alexandru CĂLINESCU

Distrugerea statuilor

Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

De ce este atât de aspru Postul Mare?

pr. Constantin STURZU

De ce este atât de aspru Postul Mare?

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

pulspulspuls

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister tace şi face pe piaţa politichiei locale în această perioadă, stimaţi electori: cine va face listele de candidaturi de la parlamentarele din toamnă la liberalii ieşeni? 

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri