„Stai, fă, nu te zbate degeaba. Îndură!i”

În decembrie 1988, la New York, Ronald Reagan, cel mai important preşedinte american postbelic, l-a convins pe prietenul său Mihail Gorbaciov să semneze un acord prin care era asumată încheierea Războiului Rece. Urmarea a fost inevitabilă: în anul 1989, mai paşnic sau mai violent, ţările din „lagărul socialist” şi-au răsturnat regimurile opresive comuniste, iar doi ani mai târziu, când bulgărele de zăpadă al libertăţii n-a mai putut fi oprit, se prăbuşea şi regimul criminal sovietic, singurul totalitarism al secolului al XX-lea care mai agoniza. Odată spulberată Uniunea Sovietică, ţările din componenţa ei şi-au luat, după puteri, „câtă independenţă au putut” şi au devenit state de sine stătătoare, scăpate de sub jugul împilator al ocupantului rus care, şantajist prin natură, le-a cedat suveranitatea cu condiţia ca întreg arsenalul nuclear să fie transferat în Rusia. Acesta a fost preţul asumat şi de către Ucraina care, în 1994, prin acordul de la Budapesta, dădea înapoi 1900 de focoase nucleare sovietice pe care le deţinea în schimbul garantării suveranităţii în conformitate cu Actul final de la Helsinki, din 1975, prin care frontierele postbelice în Europa şi emisfera nordică erau garantate şi considerate inviolabile. Rusia a semnat, în faţa Statelor Unite şi a Marii Britanii (şi ele cosemnatare), că nu va afecta niciodată suveranitatea statului independent Ucraina. Poate că asta ar fi trebuit să-şi amintească Vladimir Putin atunci când, schimonosit de furie şi ură, a ţinut lumii întregi acea caraghioasă (şi mincinoasă!) lecţie de istorie a relaţiilor ruso-ucrainene din Cursul scurt de îndoctrinare de la KGB.

Dornic de mic să facă parte dintr-un organ de represiune, Vladimir Vladimirovici este finalmente angajat de KGB în ciuda nevolniciei fizice şi a unui intelect mediocru. Recrutorul a fost impresionat, se pare, de lipsa de scrupule şi de spirit de conservare dovedite în timpul selecţiei. De altfel, cruzimea iresponsabilă cu care ignoră pericolele va fi marca sa constantă în evaluările poliţiei politice sovietice. Slab ca spion (STASI l-a reperat imediat şi există pe net documentele despre el), maiorul Putin trăieşte în vila KGB-ului din Dresda oroarea de a fi ţinta mâniei populare la căderea zidului Berlinului astfel încât toată viaţa va urî cu putere orice formă de manifestaţie publică, democratică, împotriva tiraniei. Revenit acasă este plasat, ca un simplu siloviki, în primăria Leningradului unde va ajunge viceprimar şi, în 1992, după căderea URSS-ului, va fura dezinvolt ajutorul occidental de 200 de milioane de dolari destinat populaţiei oraşului. Odată trecut acest test, zările i-au fost deschise şi a fost plasat şef de cabinet al preşedintelui Elţîn, cu care face o înţelegere pe care a respectat-o, de a fi propulsat preşedinte al Rusiei în schimbul garantării liniştii fostului preşedinte şi al familiei acestuia. Ajuns la putere printr-o înscenare sângeroasă (câteva blocuri din Moscova aruncate în aer de presupuşi „terorişti ceceni”) îşi arată de la bun început adevărata faţă pentru cei care au avut ochi de privit şi urechi de ascultat. „Îi vom îneca în budă [pe ceceni]!”, declară viteazul din buncărul de la Kremlin care nu ezită să-şi omoare sute de concetăţeni, copii şi civili nevinovaţi, ordonând foc nediscriminatoriu pentru a lichida teroriştii caucazieni care luaseră ostatici în şcoli sau teatre. Execuţia jurnaliştilor critici cu regimul său dictatorial, asasinarea transfugilor incomozi repliaţi în ţări democratice, uciderea cinică în chiar Piaţa Roşie a principalului competitor politic şi otrăvirea sadică a oponentului său, în văzul întregii lumi sunt adevăratele fapte de arme ale acestui mare războinic chinuit de „complexul Napoleon”. Duşmanul politic, Navalnîi, este salvat de Germania (ceea ce nu-l împiedică pe doctorul rus care-l ajutase în primă instanţă să „sară” de la ultimul etaj a clinicii!), fiind imediat întemniţat barbar de justiţia obedientă a dictatorului în urma unor procese trucate. Acesta este profilul „liderului neînfricat” care a creat artificial, prin agresiune, zone tampon controlate de armata lui la graniţa cu toate fostele state sovietice, devenite independente, pentru a le putea hărţui şi ameninţa cu invazia, precum a făcut în Georgia în 2008. Până în 2014 când, batjocorind orice urmă de respect a legilor internaţionale şi a tratatelor semnate de propria ţară, invadează Crimeea, deschizând dezinvolt poarta mecanismului prin care un alt scelerat a ajuns să agreseze Europa, în 1939. Anschluss-ul Crimeii, „Regiunea sudetă” a Donbasului şi invadarea Poloniei/Ucrainei de azi nu mai au nevoie de decriptări prea sofisticate. Deocamdată fără antisemitism şi crematorii de lagăr, doar cu rachete trase în blocuri de locuinţe.

Dincolo de prostia cosmică a diplomaţiei occidentale, care a crezut că poţi avea o partidă elegantă de scrimă [diplomatică!] cu un troglodit care-ţi împinge o măciucă în creştet înainte de a-ţi pune mănuşile, rămâne, totuşi, de descifrat ce e în capul acestui tiran care, iresponsabil, aruncă în aer toată structura de securitate, de funcţionare postbelică, a Europei. Într-o serie de subtile analize în materialele sale de la Europa Liberă sau pe blogurile personale („Cabal in Kabul” şi „Live blog: Criza din Ucraina”) Dan Alexe, jurnalist şi scriitor emigrat din Iaşi în Belgia încă din 1988, strălucit lingvist şi cunoscător (între altele!) al dialectelor caucaziene şi al limbilor slave, fost corespondent la faţa locului în timpul războiului din Cecenia, oferă câteva chei extrem de interesante de citire a lui Vladimir Putin. Cea mai pertinentă relevă că, în realitate, limbajul dictatorului de la Kremlin este extrem de mărginit şi agresiv, tipic pentru subcultura gangsterilor moscoviţi, lucru care se pierde în traducerile oficiale unde translatorii, sideraţi, modulează politicos formulările grosolane şi vulgare ale unui personaj obsedat de putere şi violenţă (făcută, desigur, prin intermediari, nu precum în caraghioasele sale filme de propagandă unde se luptă cu tigri albi sau, la fiecare, scufundare găseşte câte o amforă grecească în mare!). Rusia, arată Dan Alexe, este condusă de o elită războinică cu mentalitate şi limbaj de interlopi pentru că între mafiile criminale şi mafia de stat s-a creat o întreţesere greu de descifrat, tricotată de serviciile de securitate. Obişnuinţa de a folosi argoul mat specific bandiţilor a modelat şi cadrele mentale ale lui Putin şi percepţia că într-o dispută se negociază cu pistoalele pe masă şi o câştigă doar cel mai rapid şi lipsit de scrupule care-şi termină adversarul. Această filosofie de viaţă a mafioţilor se numeşte „razborka” şi ea sintetizează politica de stat a lui Putin. Sub aparenţa de stăpânire de sine cinică, rece, nu se află decât un golan timid, obişnuit ca „gaşca” să se bată în locul lui şi el să apară la final, flegmatic, ca şeful care cere dreptul de a fi primul la viol. Totuşi, din fericire, sub presiune îşi pierde calmul devoalându-şi adevărata faţă.ⁱⁱ

P.S. Cum e în plină desfăşurare un acerb război informaţional, aş semnala o pancartă care ar trebui să dea de gândit unor complexaţi locali, idioţi utili (exact denumiţi „putincurişti”!) care trăiesc violenţa şi tupeul prin delegaţie: „Vladimir, n-ar fi mai bine să ardem etapele şi să trecem direct la faza în care te sinucizi cu cianură în bunkăr?”

ⁱ Pudibondă cum o ştim, presa occidentală a tradus, candid, această expresie brutală cam aşa: „Fie că îţi place sau nu, îndură, frumuseţea mea!” şi nici nu a făcut prea mult tam-tam în faţa acestei ieşiri golăneşti.

ⁱⁱ Cum a fost momentul în care, la o conferinţă de presă la Bruxelles, a reacţionat isteric la o întrebare banală despre drepturile omului în Cecenia. Scrie Dan Alexe, prezent acolo: „Deodată, faţa lui Putin s-a descompus într-un rictus metalic, ochii i-au devenit o fantă şerpească, iar el a sâsâit (în ruseşte desigur), făcând să îngheţe şi traducătorii: Dacă vă plac atât de mult musulmanii extremişti şi vreţi să vă deprepuţaţi pentru asta, vă invit la Moscova. Avem specialişti buni, vă garantez că am să recomand să v-o taie în aşa fel încât să nu vă mai crească niciodată.”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor