Marele istoric Jean Delumeau a murit anul acesta, pe 20 ianuarie. Aş fi fost tare curios să ştiu ce părere ar fi avut despre modul în care Europa a reacţionat în faţa pandemiei cu coronavirus. Opinia lui ar fi contat pentru că Delumeau, istoric al mentalităţilor, a scris cărţi fundamentale despre frică: mai întâi, în 1978, Frica în Occident. Secolele XIV-XVIII. O cetate asediată, apoi, în 1983, Păcatul şi frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII). O lume întreagă trăind sub imperiul fricii - iată ce ar fi văzut Delumeau şi nu mă îndoiesc că ar fi fost tentat să stabilească legături cu situaţiile asemănătoare pe care le analizează în cărţile lui. Cărţi pe care, chiar dacă nu suntem din "branşă", le putem (re)citi, în aceste zile, cu folos.

De la bun început (mă refer la prima dintre cele două cărţi) istoricul aminteşte că frica e firească, naturală, că nevoia de a te simţi în siguranţă este consubstanţială vieţii, dar că, totodată, frica este ambiguă, deoarece dincolo de un anumit prag ea devine patologică şi creează blocaje (de unde şi expresia "a muri de frică"); atunci când este colectivă, frica poate conduce (prin pierderea capacităţii de a aprecia corect realitatea) la comportamente aberante, sinucigaşe. Sigur, multe dintre aspectele ce formează substanţa cărţilor lui Delumeau ţin de trecut şi nu le mai găsim astăzi; altele, însă, rămân - bineînţeles, mutatis mutandis - de o tulburătoare actualitate. Analogiile cele mai plauzibile sunt de căutat în descrierea epidemiilor de ciumă. Ea, ciuma, era văzută ca o pacoste cumplită venită din străinătate, care trece peste frontiere şi se răspândeşte cu repeziciune precum focul (este imaginea folosită atât de Boccaccio, cât şi de Daniel Defoe). Se întâmplă uneori ca pericolul contagiunii să fie minimalizat sau chiar negat (dorinţă inconştientă de a conjura pericolul evitându-l de a-l privi în faţă). În 1832, când o epidemie de holeră izbucneşte la Paris, Heinrich Heine relatează că parizienii nu numai că nu dau crezare veştii, dar organizeză, cu o frenezie debordantă, petreceri şi baluri. Când holera se duce spre nord, către Lille, locuitorii de acolo cred că e un zvon fals lansat de poliţie. Zvonurile circulă însă, de-a binelea, în plină epidemie. Se crede, de pildă, că animalele domestice transmit ciuma, de unde îngrozitoare masacre cărora le cad victime câinii şi pisicile. Regăsim atmosfera şi măsurile de prevedere ce fac astăzi parte, vai!, din peisajul nostru obişnuit: comerţul şi activităţile meşteşugăreşti se opresc, magazinele se închid, la fel bisericile, străzile sunt goale, oamenii se tem până şi de aerul pe care îl respiră. Contrastul e frapant între viaţa normală şi viaţa în timpul ciumei. Apar şi dezaxaţii care, atinşi de boală, rătăcesc pe străzi şi caută deliberat contactul cu trecătorii, pentru a-i contamina. Zvonurile jucau un rol major în imaginarul colectiv. Regăsim, previzibil, obsesia complotului după cum regăsim ostracizarea marginalilor - cerşetori, vagabonzi; aceştia sunt prezentaţi, în Evul mediu, dar şi mai târziu, drept un fel de contra-societate, cu o organizare proprie şi vorbind o limbă misterioasă (argoul), o contra-societate ce nu putea să fie decât un pericol pentru ordinea publică. Vidul politic era şi el, în anumite circumstanţe, generator de anxietate şi de dezordini. Dar una dintre cele mai mari spaime, care a traversat secolele, era teama de a muri de foame. O spaimă deloc nejustificată, pentru că au fost multe episoade istorice când s-a murit literalmente de foame, atât în oraşe, cât şi în sate. Spectrul foametei nu a dispărut; acum două zile o televiziune de ştiri (una care, de regulă, vede numai catastrofe şi nenorociri) titra, pe burtieră, cu litere de-o şchioapă: "Avertismentul ONU: va fi o foamete de proporţii biblice".

Cum poţi să-ţi păstrezi, în aceste situaţii-limită - se întreabă Jean Delumeau - un comportament echilibrat? Pentru a înţelege psihologia unei populaţii care se confruntă cu o epidemie, scrie istoricul, trebuie să ţinem cont de un element esenţial: în astfel de încercări se produce o disoluţie a individului "mediu". Nu poţi fi decât laş sau erou: universul "căii de mijloc" este abolit cu brutalitate. Toate cronicile medievale abundă în exemple, într-un sens şi în celălalt, le regăsim şi ulterior, până - dacă vreţi - la Ciuma lui Camus. Iar în Păcatul şi frica Delumeau spune la un moment dat (partea întâi, capitolul 3) că lumea noastră modernă s-a instalat într-un "tărâm al fricii", într-un "climat de angoasă comparabil în unele privinţe cu cel cunoscut de strămoşii noştri între perioada Ciumei negre şi sfârşitul războaielor religioase".

Trăim, neîndoielnic, un moment de vârf al acestui climat de angoasă. Nu vreau să minimalizez în niciun fel pericolul pandemiei, dar mi se pare evident că această angoasă este întreţinută, şapte zile din şapte şi 24 de ore din 24, de către mass-media. Această complacere în macabru este şi morbidă şi demobilizatoare (mă îndoiesc că ea îi face pe oameni mai responsabili - cozile de la pieţele agro-alimentare şi chiolhanurile cu rudele şi vecinii par să-mi dea dreptate). Şi mai grav este atunci când acest bombardament mediatic ascunde adevărul sau îl spune doar parţial. Câţi ştiu că în Coreea de Sud, atât de lăudată (pe bună dreptate), practic întregul sistem medical este privatizat? Că şi în Germania, lăudată şi ea, tot pe merit, bună parte din sistemul spitalicesc este şi el privat? Că o serie de statistici vin să contrazică nişte convingeri prea categoric impuse? Spre exemplu, că mortalitatea în ţările care nu au practicat izolarea - Olanda, Elveţia, Suedia, Taiwan, Singapore - este mai mică, cel puţin de trei ori, decât în ţările care au recurs la restricţii severe? Nu trag nicio concluzie de aici (nu e căderea mea) şi nu fac prozelitism. Ceea ce vreau să spun este că frica nu trebuie să ne paralizeze voinţa şi să ne întunece judecata. Nu trebuie s-o facem pe eroii, dar nici să transformăm prudenţa lucidă într-o spaimă iraţională.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic literar şi scriitor