Câteva cuvinte despre frică
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

miercuri, 28.07.2021

Câteva cuvinte despre frică

GALERIE
Alexandru-Calinescu
  • Alexandru-Calinescu
- +

Frica nu trebuie să ne paralizeze voinţa şi să ne întunece judecata. Nu trebuie s-o facem pe eroii, dar nici să transformăm prudenţa lucidă într-o spaimă iraţională.

Marele istoric Jean Delumeau a murit anul acesta, pe 20 ianuarie. Aş fi fost tare curios să ştiu ce părere ar fi avut despre modul în care Europa a reacţionat în faţa pandemiei cu coronavirus. Opinia lui ar fi contat pentru că Delumeau, istoric al mentalităţilor, a scris cărţi fundamentale despre frică: mai întâi, în 1978, Frica în Occident. Secolele XIV-XVIII. O cetate asediată, apoi, în 1983, Păcatul şi frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII). O lume întreagă trăind sub imperiul fricii - iată ce ar fi văzut Delumeau şi nu mă îndoiesc că ar fi fost tentat să stabilească legături cu situaţiile asemănătoare pe care le analizează în cărţile lui. Cărţi pe care, chiar dacă nu suntem din "branşă", le putem (re)citi, în aceste zile, cu folos.

De la bun început (mă refer la prima dintre cele două cărţi) istoricul aminteşte că frica e firească, naturală, că nevoia de a te simţi în siguranţă este consubstanţială vieţii, dar că, totodată, frica este ambiguă, deoarece dincolo de un anumit prag ea devine patologică şi creează blocaje (de unde şi expresia "a muri de frică"); atunci când este colectivă, frica poate conduce (prin pierderea capacităţii de a aprecia corect realitatea) la comportamente aberante, sinucigaşe. Sigur, multe dintre aspectele ce formează substanţa cărţilor lui Delumeau ţin de trecut şi nu le mai găsim astăzi; altele, însă, rămân - bineînţeles, mutatis mutandis - de o tulburătoare actualitate. Analogiile cele mai plauzibile sunt de căutat în descrierea epidemiilor de ciumă. Ea, ciuma, era văzută ca o pacoste cumplită venită din străinătate, care trece peste frontiere şi se răspândeşte cu repeziciune precum focul (este imaginea folosită atât de Boccaccio, cât şi de Daniel Defoe). Se întâmplă uneori ca pericolul contagiunii să fie minimalizat sau chiar negat (dorinţă inconştientă de a conjura pericolul evitându-l de a-l privi în faţă). În 1832, când o epidemie de holeră izbucneşte la Paris, Heinrich Heine relatează că parizienii nu numai că nu dau crezare veştii, dar organizeză, cu o frenezie debordantă, petreceri şi baluri. Când holera se duce spre nord, către Lille, locuitorii de acolo cred că e un zvon fals lansat de poliţie. Zvonurile circulă însă, de-a binelea, în plină epidemie. Se crede, de pildă, că animalele domestice transmit ciuma, de unde îngrozitoare masacre cărora le cad victime câinii şi pisicile. Regăsim atmosfera şi măsurile de prevedere ce fac astăzi parte, vai!, din peisajul nostru obişnuit: comerţul şi activităţile meşteşugăreşti se opresc, magazinele se închid, la fel bisericile, străzile sunt goale, oamenii se tem până şi de aerul pe care îl respiră. Contrastul e frapant între viaţa normală şi viaţa în timpul ciumei. Apar şi dezaxaţii care, atinşi de boală, rătăcesc pe străzi şi caută deliberat contactul cu trecătorii, pentru a-i contamina. Zvonurile jucau un rol major în imaginarul colectiv. Regăsim, previzibil, obsesia complotului după cum regăsim ostracizarea marginalilor - cerşetori, vagabonzi; aceştia sunt prezentaţi, în Evul mediu, dar şi mai târziu, drept un fel de contra-societate, cu o organizare proprie şi vorbind o limbă misterioasă (argoul), o contra-societate ce nu putea să fie decât un pericol pentru ordinea publică. Vidul politic era şi el, în anumite circumstanţe, generator de anxietate şi de dezordini. Dar una dintre cele mai mari spaime, care a traversat secolele, era teama de a muri de foame. O spaimă deloc nejustificată, pentru că au fost multe episoade istorice când s-a murit literalmente de foame, atât în oraşe, cât şi în sate. Spectrul foametei nu a dispărut; acum două zile o televiziune de ştiri (una care, de regulă, vede numai catastrofe şi nenorociri) titra, pe burtieră, cu litere de-o şchioapă: "Avertismentul ONU: va fi o foamete de proporţii biblice".

Cum poţi să-ţi păstrezi, în aceste situaţii-limită - se întreabă Jean Delumeau - un comportament echilibrat? Pentru a înţelege psihologia unei populaţii care se confruntă cu o epidemie, scrie istoricul, trebuie să ţinem cont de un element esenţial: în astfel de încercări se produce o disoluţie a individului "mediu". Nu poţi fi decât laş sau erou: universul "căii de mijloc" este abolit cu brutalitate. Toate cronicile medievale abundă în exemple, într-un sens şi în celălalt, le regăsim şi ulterior, până - dacă vreţi - la Ciuma lui Camus. Iar în Păcatul şi frica Delumeau spune la un moment dat (partea întâi, capitolul 3) că lumea noastră modernă s-a instalat într-un "tărâm al fricii", într-un "climat de angoasă comparabil în unele privinţe cu cel cunoscut de strămoşii noştri între perioada Ciumei negre şi sfârşitul războaielor religioase".

Trăim, neîndoielnic, un moment de vârf al acestui climat de angoasă. Nu vreau să minimalizez în niciun fel pericolul pandemiei, dar mi se pare evident că această angoasă este întreţinută, şapte zile din şapte şi 24 de ore din 24, de către mass-media. Această complacere în macabru este şi morbidă şi demobilizatoare (mă îndoiesc că ea îi face pe oameni mai responsabili - cozile de la pieţele agro-alimentare şi chiolhanurile cu rudele şi vecinii par să-mi dea dreptate). Şi mai grav este atunci când acest bombardament mediatic ascunde adevărul sau îl spune doar parţial. Câţi ştiu că în Coreea de Sud, atât de lăudată (pe bună dreptate), practic întregul sistem medical este privatizat? Că şi în Germania, lăudată şi ea, tot pe merit, bună parte din sistemul spitalicesc este şi el privat? Că o serie de statistici vin să contrazică nişte convingeri prea categoric impuse? Spre exemplu, că mortalitatea în ţările care nu au practicat izolarea - Olanda, Elveţia, Suedia, Taiwan, Singapore - este mai mică, cel puţin de trei ori, decât în ţările care au recurs la restricţii severe? Nu trag nicio concluzie de aici (nu e căderea mea) şi nu fac prozelitism. Ceea ce vreau să spun este că frica nu trebuie să ne paralizeze voinţa şi să ne întunece judecata. Nu trebuie s-o facem pe eroii, dar nici să transformăm prudenţa lucidă într-o spaimă iraţională.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic literar şi scriitor

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Ultimul val

Cătălin ONOFREI

Ultimul val

Câţi oameni au înţelepciunea de a se îndoi de lucrurile în care cred cu atâta tărie?

Filmuletul zilei

opinii

Măştile lui Adrian Marino (II)

Florin CÎNTIC

Măştile lui Adrian Marino (II)

În preambulul centenarului de la naştere (5 septembrie) aş cere îngăduinţa ca să amorsez dezbaterea reluând acest text, în trei părţi, scris în 2015, la un deceniu de la moartea cărturarului. E o discuţie care se cuvine făcută fără patimă, dar şi fără parti pris-uri, pentru a descrie şi devoala măştile succesive care se întrevăd sub chipul sever, aulic, al ieşeanului apostat.

...Şi parfumul de tei în Copou

Radu PĂRPĂUȚĂ

...Şi parfumul de tei în Copou

Se întâlneau în jurul Universităţii. Se plimbau, ţinându-se de mână, pe dealul Copoului şi pe străzile din jur: până la Biblioteca Eminescu şi luând-o apoi câteva sute de metri spre Păcurari, până-n parcul Copou spre liceul Negruzzi sau prin încrengătura de uliţe repezi din sus de liceu, pe partea cealaltă până ieşeau în Sărărie - în acest din urmă loc chiar nu-i întâlnea nimeni cunoscut. Când se întâlneau cu vreun profesor de-al lor, le era ruşine şi îşi desprindeau repede mâinile, deşi - îşi dădeau seama - profesorul sau profesoara zâmbeau când îi vedeau. Lui i s-a părut că a văzut o dată un fel de înduioşare în ochii unei profesoare la vederea lor.

Ion Baciu – O viaţă pentru o orchestră (II)

Alex VASILIU

Ion Baciu – O viaţă pentru o orchestră (II)

pulspulspuls

Iaca secretul dosarului surpriză care a adus un vice nou la Roznovanu!

PULS

Iaca secretul dosarului surpriză care a adus un vice nou la Roznovanu!

Vă povesteam ieri aicea la rubricuţă, stimaţi telespectatori, despre cum s-a făcut şi s-a dres încât noul vice dat afară din USR, junele Ciorăpel, avea deja dosarul făcut, la cheie, ca să conteste în instanţă decizia partidului de a-l exclude, contestaţie fără de care omul ar fi rămas fără mandat şi, evident, ciuciu vice dup’aia. 

Caricatura zilei

După o analiză mai atentă, Rădoi a descoperit motivul pentru care România a luat bătaie de la Coreea

Editia PDF

Bancul zilei

Când ma întâlnesc în parc si vorbesc cu barbati casatoriti, am impresia ca toti traim cu aceeasi femeie! (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.