În mod inerţial, urările tradiţionale de sfârşit de an, care s-au mutat de ceva vreme de pe hârtie pe sms-uri, email-uri sau mesaje WhatsApp, exprimă speranţa într-un An Nou mai bun. Numai că, chiar dacă aşa cum se spune speranţa moare ultima, e greu să fii excesiv de optimist în privinţa lui 2022. Nu e vorba doar de pandemie, care după cum se vede pare decisă să ne marcheze existenţa cel puţin încă un an, dacă nu chiar mai mult.

Într-un interviu acordat revistei The Verge cu câteva zile înaintea lansării, pe 22 decembrie, a celui de-al patrulea episod din franciza The Matrix, The Matrix Resurrections, alături de co-protagonista sa, Carrie-Anne Moss, Keanu Reeves povesteşte că în cursul unei cine alături de un regizor, care venise însoţit de cei trei copii ai săi adolescenţi, le-a explicat acestora din urmă că în esenţă în filmele respective este vorba despre cineva aflat în lumea virtuală care după ce descoperă că există şi o lume reală încearcă să ajungă în realitate, întrebându-se permanent ce este real şi ce nu. La care una dintre adolescente i-a replicat că pe cine interesează până la urmă cum arată realitatea. Iată, lumea din Matrix a devenit tentantă. În fapt, prin ceea ce a numit realitatea virtuală Metaverse, Mark Zuckerberg încearcă să le propună acest gen de experienţe celor aproape trei miliarde de utilizatori Facebook.

Într-un fel, ultimii doi ani ne-a transportat, în grup, în bună măsură în afara realităţii, a acelei normalităţi la care, ni se spune, e drept din ce în ce mai puţin convingător, că vom reveni în curând. Contactele umane fizice s-au redus considerabil, au fost înlocuite nenumărate videoconferinţe sau videoîntâlniri pe Zoom. Iar sondajele de opinie relevă că după experienţa „muncii de acasă” destul de mulţi şi-ar dori să nu se mai revină la formula anterioară. Ceea ce înseamnă, inevitabil, că tuşele, contururile lumii reale vor tinde să se estompeze gradual la nivelul societăţii.

Dar aceasta este doar una dintre dimensiunile fugii de realitate, mai ales la nivelul elitelor occidentale. Ceea ce ne aduce în memorie un alt film memorabil, din 1983, „E la nave va”, în regia lui Federico Fellini. În care, pe un vapor pasagerii, o lume caricaturală, se îmbarcă într-un voiaj al cărui scop este acela de a împrăştia cenuşa unei celebre cântăreţe de operă, decedate recent, în arealul insulei sale natale, sunt complet deconectaţi de lumea reală, cea în care tocmai izbucnise Primul Război Mondial. Este parabola unui sfârşit de epocă pe fondul unei lumi aflate în derivă. Într-un fel vedem cum, într-un ritm accelerat sensibil de pandemie, o parte importantă a elitelor occidentale, din politică, din spaţiul academic, din cel cultural, din mass media, mai ales în America, par la fel de rupte de realitate. Antrenate fiind în aprige bătălii ideologice întru rescrierea istoriei şi remodelarea din temelii a societăţii, în destructurarea civilizaţiei occidentale şi demolarea reperelor ei fundamentale sau într-o imaginară „bătălie pentru salvarea planetei”. Asta în timp ce, prin contrast, adversarii Occidentului, în principal China şi Rusia, dar şi Iranul sau Coreea de Nord, par tot mai încrezători şi energizaţi. De altfel la Beijing, dar şi în Rusia, este destul de răspândită convingerea că Statele Unite se află într-un declin ireversibil. E drept, în mod frecvent astfel de opinii tind să supraestimeze problemele adversarului şi să le subestimeze pe cele proprii. Ceea ce poate duce la estimări potenţial periculoase.

Însă nu se poate totuşi nega faptul că Vestul se confruntă cu un îngrijorător vacuum de lideri autentici şi că acest lucru îi încurajează pe adversarii săi, scrie Douglas Murray, în cotidianul britanic Telegraph. Şi el observă că în timp ce elitele occidentale organizează reuniuni inutile precum cea de la Glasgow dedicată Climatului, care nu sunt nimic altceva decât nişte exerciţii de Relaţii Publice prin care doresc să semnaleze celorlalţi înaltelor lor virtuţi morale, China şi Rusia îşi urmăresc cu tenacitate agenda lor de demantelare a actualei ordini internaţionale de sorginte americană. Joe Biden, care prin definiţie ar trebui să fie liderul „lumii libere”, „nu este în stare să prezideze asupra Statelor Unite, ce să mai vorbim asupra acesteia din urmă”, crede Murray. O părere împărtăşită şi de cunoscutul analist american Walter Russell Mead care, după ce subliniază că Statele Unite au în China un adversar mult mai sofisticat şi mai puternic decât a fost vreodată Uniunea Sovietică, Rusia, deşi este doar o umbră a fostului URSS, „are în Vladimir Putin un lider lipsit de scrupule, dar cu un extraordinar talent diplomatic, aflat în cu totul altă ligă în raport cu omologii săi occidentali”. Acum, după ce ieşit din scenă şi Angela Merkel, despre care totuşi mulţi cred că a fost supraevaluată ca politician, în scenă rămân lideri occidentali ca Boris Johnson în Marea Britanie, zguduit de destule scandaluri şi controverse, noul cancelar german, Olaf Scholz, în fruntea unui guvern tripartit în care părţile au multe opinii divergente într-o serie întreagă de chestiuni importante, sau Emmanuel Macron în Franţa, care pare absorbit complet de campania pentru alegerile prezidenţiale de anul viitor în care ultimele sondaje de opinie prevăd o cursă strânsă cu contra-candidata sa de centru dreapta, Valerie Pecresse. „Nu este deloc o perioadă fastă pentru Occident”, conchide Douglas Murray, „însă pentru Beijing sau Moscova anul 2021 a fost unul al unor frumoase cadouri”.