I-a fost confiscată maşina de 10.000 euro abia cumpărată: era furată. Ce e de făcut?

Un ieşean a plătit aproape 800 de euro pentru fiecare zi în care s-a folosit de o autoutilitară second-hand. Abia cumpărat, vehiculul a fost sechestrat de poliţie, pentru că fusese furat din Spania. În plus, fiul ieşeanului a ajuns să fie învinuit de tăinuire. Omul a încercat să-şi recupereze măcar banii, fără însă a reuşi.

E.D. s-a adresat Judecătoriei în noiembrie 2020. El a arătat că pe 17 ianuarie acel an a văzut cu fiul său o autoutilitară Ford Transit scoasă la vânzare pe un site specializat în tranzacţii cu vehicule second-hand. L-a contactat pe vânzătorul M.T. şi s-au întâlnit cu acesta pe bulevardul Primăverii, pentru a vedea autoutilitara. Fiul lui E.D. a probat-o, iar cei doi s-au hotărât să o cumpere. E.D. susţine că a plătit 10.400 euro în numerar, contractul fiind încheiat cu proprietarul din Spania, astfel încât la înmatriculare să nu mai fie nevoie de certificate fiscale. În momentul prezentării la Registrul Auto însă, s-a constatat că seria maşinii fusese înlocuită cu alta.

Sesizată, poliţia a luat maşina în custodie pe 30 ianuarie, în urma cercetărilor constatându-se că autovehiculul era dat în urmărire de autorităţile spaniole, din septembrie 2019, fiind furat. Ca urmare, fiul lui E.D. a ajuns să fie cercetat de procurori pentru tăinuire. E.D. a apreciat că vânzătorul era conştient de situaţia reală a autoutilitarei, înşelându-l, şi a cerut returnarea banilor plătiţi, plus 200 de euro cheltuiţi pe reparaţii. De partea cealaltă, M.T. (vânzătorul) a precizat că Fordul îi fusese oferit în decembrie 2019, spre vânzare. Firma lui M.T. era specializată în comerţul cu autovehicule uzate, funcţionând însă doar ca intermediar. Încasase doar un comision de 200-300 de euro, cea mai mare parte a banilor fiind încasaţi de vânzătorul real.

Magistraţii Judecătoriei nu au zăbovit mult asupra deciziei. Aceştia au constatat că E.D. îşi întemeiase cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, invocând faptul că fusese înşelat de intermediar. E.D. nu ceruse anularea contractului, ci obligarea lui M.T. la plata de daune interese. Pentru aceasta însă, cumpărătorul ar fi trebuit să demonstreze că intermediarul acţionase cu rea-credinţă.

„Instanţa reţine că reclamanţii nu au dovedit inducerea în eroare cu rea-credinţă de către pârât, respectiv că acesta a cunoscut adevărata provenienţă a autoturismului şi cu bună ştiinţă a omis să îi aducă la cunoştinţă acest aspect, cu scopul de a-i prejudicia pe reclamanţi. Provocarea unei erori, fără rea-credinţă, nu constituie dol (înşelăciune, viclenie, n.r.), fiind necesară, aşadar, dovedirea intenţiei autorului dolului, probă ce nu a fost administrată în cauză, deşi sarcina probei revenea reclamanţilor”, au explicat judecătorii.

Aceştia au respins cererea lui E.D., care a rămas cu paguba. Situaţia ar putea fi schimbată la nivelul Tribunalului, E.D. făcând apel împotriva sentinţei iniţiale. Cazul a intrat pe rolul instanţei superioare, urmând să fie stabilit primul termen al procesului.