Mesaje de la Minsk şi Moscova

După ce un MIG din Belarus a interceptat o cursă Ryanair, un zbor de la Atena la Vilnius, obligând avionul să aterizeze la Minsk pentru ca astfel autorităţile să-l poată aresta pe Roman Protasevici, unul dintre criticii preşedintelui Lukaşenko, care de 26 de ani conduce ţara cu mână forte, au curs declaraţii dure de condamnare şi din Europa, şi de peste Ocean. Acuzaţia de terorism de stat era una care descria foarte bine situaţia pentru că nimeni nu lua în serios explicaţia regimului Lukaşenko că avionul fusese forţat să aterizeze din cauza unei ameninţări cu bomba. Mai ales că piloţii fuseseră informaţi că MIG-ul avea permisiunea să deschidă focul dacă vor refuza să aterizeze la Minsk, iar în avion erau agenţi KGB care îl urmăreau pe Roman Protasevici încă de la îmbarcarea de la Atena. Din afara ţării, fluxul media Nexta, pe care Protasevici îl coordona, care are 1,5 milioane de abonaţi, difuzase pe reţeaua socială Telegram, imagini video de la protestele anti-Lukaşenco care luaseră amploare pe fondul unor alegeri evident fraudate. Într-o ţară în care practic toate mass media importante sunt controlate de către regimul de la Minsk, Nexta avea un impact important ceea ce, după cum s-a văzut, îl iritase enorm pe Lukaşenko.

Declaraţiile de condamnare au fost urmate de anunţarea unor sancţiuni, dar, deşi şi la noi am auzit comentarii, în particular, ale unor europarlamentari, care vorbeau despre atitudinea fermă a Uniunii Europene, a Occidentului în general, e puţin probabil ca aceste măsuri să-l impresioneze în mod deosebit pe Lukaşenko. După cum scrie ironic The Spectator „le-am spus celor din Belarus că suntem cu adevărat foarte, foarte supăraţi, şi că avioanele noastre nu vor mai survola deasupra ţării lor”. În realitate, sancţiunile anunţate merg totuşi mai departe de asta: compania aeriană naţională din Belarus nu mai poate ateriza nicăieri în Europa, Washingtonul a anunţat că nouă companii de stat din Belarus intră în embargou financiar şi vor fi instituite şi sancţiuni individuale împotriva unor membri cheie ai regimului Lukaşenko. Însă, ca şi în cazul recent al crizei din Donbas, între cuvinte şi acţiunile concrete este o distanţă considerabilă. Aşa că e puţin probabil ca sancţiunile extrem de dure la care făcea apel Svetlana Tihanovskaya, liderul opoziţiei din Belarus, care spunea că Lukaşenko a făcut din ţara sa o „Coreea de Nord a Europei”, să fie implementate.

Oricum, probabil Lukaşenko luase deja în calcul astfel de costuri. Iar cei care îşi imaginează că populaţia se va revolta îşi fac astfel de iluzii de pomană. După cum am văzut în repetate rânduri, de pildă în Venezuela sau în Iran, chiar în cazul unor sancţiuni mult mai dure decât cele anunţate în acest caz, nici un regim dictatorial nu cade dacă nu defectează structurile de forţă din stat. De altfel, Lukaşenko, după ce a susţinut, previzibil, că acuzaţiile şi sancţiunile sunt parte a unui plan al Occidentului de a-l doborî de la putere, a pretins chiar, sfidător, ca ţările europene să acopere costul investigării incidentului în care a fost implicat avionul aparţinând Ryanair.

Principalul motiv pentru care Lukaşenko pare atât de sigur pe el este sprijinul primit de la Moscova. Vinerea trecută, Vladimir Putin l-a exprimat explicit în cursul unei întâlniri cu Lukaşenko la Soci. Cei doi lideri s-au folosit de prilej pentru lua în râs condamnarea internaţională ca reacţie la incidentul aviatic. E adevărat, relaţia dintre cei doi nu este neapărat una extrem de cordială. Lukaşenko s-a dovedit în trecut destul de abil în a jongla între UE şi Rusia reuşind astfel să reziste presiunilor Kremlinului care presa pentru o integrare completă a celor două ţări. Acesta este şi motivul pentru mass media occidentale au adus în discuţie, în aceste zile, faptul că nişte sancţiuni prea dure l-ar împinge pe Lukaşenko definitiv în braţele ruşilor. Numai că astfel de temeri nu prea mai au obiect. Pentru că protestele masive împotriva sa care, se speculează, ar fi fost ajutate discret şi de Rusia, şi ultimul incident îi lasă lui Lukaşenko o tot mai mică marjă de manevră.

Însă dincolo de astfel de consideraţii, mesajul transmis de la Minsk trebuie privit într-un context mai larg, al dinamicii geopolitice actuale. Probabil că în urmă cu câţiva ani, Lukaşenko nu şi-ar fi permis să meargă atât de departe cu sfidarea comunităţii internaţionale. Însă percepţia în creştere a declinului Occidentului, în paralel cu ascensiunea Chinei, îi fac pe mulţi, nu doar pe Lukaşenko, mult mai încrezători. Cambodgia, în care ţările occidentale au iniţiat şi susţinut financiar ani de zile programe de promovare a democraţiei, a revenit la un regim autoritar explicit şi la legături strânse cu Beijingul. La fel, junta militară din Myanmar nu s-a sinchisit de reacţia internaţională după ce a reinstaurat regimul de dictatură arestându-i pe liderii guvernului civil condus de Aung San Suu Kyi.

În plus, şi Lukaşenko, la fel ca Vladimir Putin, ştie că parte din cauza unor interese economice, parte pentru că Europa pleacă de la ideea că toate crizele trebuie rezolvate prin tratative, făcând concesii, nu se confruntă cu riscuri majore. După cum nu sunt de aşteptat nici proteste împotriva sa în spaţiul occidental. Astfel de demonstraţii au în general loc doar ca sprijin pentru Black Lives Matter, împotriva islamofobiei sau împotriva Israelului. După cum scrie acelaşi The Spectator, Vestul liberal îşi încordează muşchii doar împotriva unor tirani arabi slabi sau a unor miliţii islamiste, niciodată împotriva duşmanilor săi reali. Adăugând că „nu am făcut nimic atunci când Rusia a agresat Georgia şi nu a mai făcut nimic când Putin a anexat Crimeea. Când China îşi ţine mii de cetăţeni în lagăre de concentrare, nu facem nimic atunci când este încălcat acordul privind Hong Kong-ul. Ne indignăm ceva mai tare atunci când Vladimir Putin încearcă să omoare oameni în propria noastră ţară, precum Alexander Litvinenko sau Serghei Skripal, dar în cele din urmă nu facem nimic. Când China ameninţă Taiwanul şi îi spune aliatului nostru apropiat, Australia, că este «nesemnificativ» şi că va fi «pedepsit»”, nu facem nimic.

Realitatea este că, deşi încă semnificativă, capacitatea Occidentului de a interveni pentru a „corecta”, în mod justificat sau discutabil în unele cazuri, abateri de la norme şi reglementări internaţionale, s-a diminuat considerabil în ultima perioadă. Nu mai suntem în timpul Pax Americana, perioada de hegemonie absolută a Statelor Unite. În cazul marilor puteri acceptarea legislaţiei internaţionale era oricum opţională. De pildă, China a ignorat complet un verdict al Curţii internaţionale de la Haga privitor la navigaţia în Marea Chinei de Sud care îi era defavorabil. Mai mult, prin aliaţii săi din UE, Ungaria şi Grecia, a blocat şi o declaraţie de condamnare din partea Bruxelles-ului. La fel, votul din Consiliul de Securitate nu are la bază considerente morale sau legale, ci interese geopolitice. China şi Rusia blochează prin Veto orice rezoluţie care ar putea deranja state pe care le sprijină, de pildă Iranul.

Însă acum suntem deja într-o altă situaţie. Erodarea influenţei politice şi economice a Occidentului, ascensiunea Chinei şi exerciţiile de forţă ale Rusiei, un exemplu este intervenţia acesteia în Siria, au făcut ca tot mai multe state, nu doar marile puteri, să ignore presiunile occidentale menite să corecteze derapaje interne majore sau chiar violări ale normelor internaţionale, ca în cazul Belarus. În plus, faptul că europenii, dând prioritate intereselor lor comerciale în relaţia cu China şi Rusia, au preferat să aibă doar reacţii minimale, de formă, faţă de intervenţia dură a Beijingului în Hong Kong, o încălcare grosolană a tratatului semnat cu Marea Britanie, faţă de represiunea uighurilor în China sau faţă de lichidarea adversarilor Moscovei din Occident (cazurile Alexander Litvinenko or Sergei Skripal), au şubrezit serios platforma morală clamată de UE. De pildă este semnificativ faptul că numeroase voci din UE au dorit să precizeze faptul că sancţiunile faţă de Belarus şi contenciosul cu Rusia sunt două chestiuni separate, nu trebuie amestecate, cu toate că e limpede că dacă Lukaşenko nu ar fi ştiut că se poate baza pe sprijinul Moscovei nu ar fi îndrăznit probabil să facă ceea ce a făcut.

Faptul că lumea se schimbă rapid, că regulile şi normele internaţionale sunt tot mai des încălcate, deturnarea cursei Ryanair este un ultim exemplu, şi mai ales faptul că abordările tradiţionale ale Bruxelles-ului şi capitalelor europene axate pe multilateralism şi tratative, pigmentate cu unele sancţiuni, par tot mai impotente, tot mai lipsite de substanţă, sunt  motive serioase de îngrijorare pentru ţări de dimensiuni mici şi medii, aşa cum este şi România. Iată cum de la certitudinile de acum mai puţin de un deceniu am ajuns într-un context geopolitic cu multe semne de întrebare.