Orban Viktor, Putin şi idioţii noştri utili

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, premierul vizează sfidarea sistematică a României, pornind de la premisa că nu riscă declararea sa ca persona non grata, având în vedere cutumele diplomatice înlăuntrul Uniunii Europene. Din ecuaţia sfidării nu lipseşte, desigur, evaluarea, din păcate adevărată, a lentorii şi lipsitei de vlagă reacţii româneşti. Dacă oficialii noştri nu reacţionează ori o fac cu o regretabilă întârziere, declaraţiile lui Orban de la Băile Tuşnad, aprobate tacit de liderii UDMR – atenţie, parte a guvernării actuale! – au generat o cascadă de comentarii negative de la Bruxelles şi până la Whashington. A susţine, împotriva evidenţelor istoriei, purismul rasial unguresc este un fel de a te alinia trecutului de tristă amintire, de a da cu tifla Europei şi de a transmite românilor, cu arhicunoscuta aroganţă aristrocratică, faptul că ei sunt „eroii civilizatori” în spaţiul carpatic, pe care nu au încetat să îl considere leagănul lor istoric. Să vii în România fără să faci cel mai mic gest de reverenţă faţă de naţiunea care te găzduieşte şi te îngăduie, ba mai mult să te foloseşti abuziv de toleranţa românilor pentru a lansa acuzaţii la adresa Europei, dar şi aluzii revizioniste, arată, fără putinţă de tăgadă, că haiducului de la Budapeste puţin îi pasă de reguli şi tratate, câtă vreme e susţinut de prietenul Vladimir Putin. Aşa au procedat mereu liderii maghiari, încă din Evul de Mijloc, atunci când Ungaria a fost răsplătită pentru cruciada antiotomană cu substanţiale stipendii papale. Dacă domnii Moldovei şi Valahiei – schismatici, nu-i aşa! – abia primeau încurajări, cei ai Ungariei erau îmbrăcaţi în lauri. După trei secole de vid statal, Ungaria alegea calea cea mai simplă şi mai lipsită de substanţă, aceea a unei construcţii imperiale cu Austria (1867). Era, în fond, recunoaşterea neputinţelor elitelor maghiare de a construi un stat naţional modern, care la 1848 părea plauzibil, iar la 1867 eşua.

Că Orban Viktor are vise fantasmagorice de mărire o dovedesc declaraţiile neelegante la adresa României, Croaţiei ori Slovaciei. Dar „eroismul” unguresc de paradă nu mai e un secret pentru nimeni. Azi, la fel ca în Ungaria regentului Miklos Horthy, ţara se mişcă între fanfaronadă internă şi sprijin extern. De la Hitler, la Putin şi de la Horthy, la Orban nu e decât un pas pe care cel din urmă îl parcurge în fugă şi în gol, întrucât nimeni înafară de Putin nu mai e pregătit să-i susţină pretenţiile absurde. În fine, pentru că veni vorba despre stăpânul de la Kremlin, prietenia lui cu Orban şi sfidarea Europei de către cei doi devoalează planul putinist de a submina solidaritatea europeană în cazul crizei ucrainene şi a măsurilor sancţionatorii la adresa Rusiei agresoare. Niciun alt lider european nu a mers atât de departe în boicotarea sancţiunilor comunitare şi în lipsa de empatie pentru Ucraina martiră. Orban transmite în clar că nu crede în Europa decât atunci când îi aduce beneficii, nu şi în privinţa testului de solidaritate.

Cât de europeană mai este Ungaria lui Orban în condiţiile în care susţine un stat agressor la adresa unei naţiuni libere? Azi e prematur să inflamezi scena politică prin sancţiuni la adresa desertării ungureşti. Dar când pacea se va fi instalat, Europa va fi obligată să-şi ranforseze politica solidară. Altminteri, viitorul ei este nesigur.

De ce face Orban acest joc de glezne? Pentru că el alimentează de peste zece ani fantasma măreţiei Ungariei, care, iată, vine la pachet cu cea a Rusiei lui Putin. Atunci când cultivi o falsă măreţie trebuie să te aştepţi că întreţii iluzii deşarte, dispreţ faţă de reguli, resentimente şi un absurd complex de superioritate. Ungaria a mai trecut prin acest tip de exerciţiu, dar se pare ca nu a învăţat nimic din lecţia istoriei. Păstrând proporţiile, dacă Putin sfidează lumea, emulul său unguresc sfidează Europa şi bunul simţ. Prietenia şi alianţa lor nu sunt doar antieuropene, dar şi antiromaneşti. Pentru că România de azi nu poate fi decât cu Europa, dacă vrea să-şi conserve statalitatea. Cine nu înţelege aceasta e fie idiot, fie trădător. Tertium non datur.

Te aştepţi în consecinţă, ca orice român cu simţul istoriei şi capacitate de a raţiona să înţeleagă că tandemul Putin-Orban este toxic înainte de toate pentru noi. Dacă însă ai curiozitatea să vezi cum gândesc foarte mulţi români – de la cei cu educaţie sumară, până la cei cu instruire superioară – te cruceşti de proporţiile homerice ale prostiei, dezinformării şi manipulării. Bref, moftangiul român, vorba lui nenea Iancu, e plin de admiraţie pentru haiducia lui Orban şi cerbicia lui Putin. „Că bine le mai zice Orban birocraţilor de la Bruxelles! Că da, aşa e un lider patriot: hotărât, impetuos, obraznic!” Şi Putin? Evident e macho, e cel mai tare şi bine le face americanilor că vrea să-i scoată din Europa de Est, că doar aici e Rusia atotputernică şi eternă! Dacă îi întrebi unde-i România în ecuaţia golului lor intra-cranian, afli nişte bălmăjeli penibile şi dezgustătoare. Nu înţeleg absolut nimic! Am dialogat cu zeci de indivizi, unii cu titluri academice şi cariere intelectuale care-ţi mărturisesc descumpănitor puţinătatea minţii şi aroganţa convingerii cu privire la infailibilitatea lor. Dacă le desconspiri că sunt doar victime inocente ale manipulării devin suspicioşi cu privire la sursele raţionale de informare. E atât de mare golul din capul prea multor conaţionali, e atât de vizibilă manipularea lor grosolană, încât nu se poate să nu te revolţi şi să nu te întrebi: atât de puţin înţeleg din istorie?; atât de nepregătiţi suntem în faţa propagandei putiniste?; atât de slabă este încrederea în viitorul nostru european? Deocamdată formulez întrebări şi dau curs nedumeririlor. Într-un aticol viitor voi încerca să găsesc explicaţii.

Mihai Dorin este istoric şi publicist