Pariul lui Eminescu

Dar în timpul scurtei sale vieţi, câţi au ştiut? Câţi dintre cei care l-au iubit şi l-au înţeles au catadicsit să-i vină în ajutor? Sentimentul de vinovăţie cu privire la soarta poetului îşi făcea loc în spiritul public încă în 11 iunie 1889, în articolul publicat de primul său editor, Iosif Vulcan, în aceeaşi revistă Familia în care debutase. „Eminescu, atâta de abordat astăzi, ca să poată trăi, a fost silit să-şi gârbovească spiritul în serviciul unui ziar politic, şi-a publicat poeziile gratuit, căci în toată România nu s-a găsit niciun editor, niciun redactor. Până când a fost sănătos, nimeni nu s-a gândit să-i dea sprijin, nici Academia; numai când l-a izbit boala nenorocită au venit amicii întru ajutorul lui, dar societatea şi atunci a rămas nepăsătoare”.

În ziua următoare morţii poetului, B.P. Haşdeu profeţea posteritatea geniului eminescian şi vinovăţia societăţii care a ignorat măreţia cugetului său: „El va trăi, deşi a murit nebun; vor muri însă pentru veci minţile înţelepte, care au lăsat şi vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu”. Posteritatea poetului începea aşadar sub semnul vinovăţiei pentru soarta sa nefericită. Iar în anii ce vor veni, mărturiile cu privire la această criză de conştiinţă se vor înteţi. Însă din păcate ele nu vor depăşi pragul lamentaţiei cu privire la „bietul om sub cumpăna vremurilor”, vorba bătrânului cronicar Miron Costin.

Întrebarea aceasta, formulată de doi contemporani iluştri ai poetului continuă să ne provoace un acut sentiment de neputinţă. Cum a fost posibil ca societatea cultivată românească, elitele ei să fie atât de neputincioase în raport cu Eminescu? Dar în raport cu alte personalităţi ilustre, a fost ea mai înţeleaptă? Lista celor umiliţi „sparie gântul”. De la Grigore Alexandrescu, Al.I. Cuza, I.L.Caragiale, N. Iorga şi până la L. Blaga, Mircea Eliade ori Iuliu Maniu şi aproape întreaga generaţie a Marii Uniri, toţi au fost, într-o formă sau alta şi din varii motive, abandonaţi de societatea românească. De unde ne vine acest handicap? Şi ce păcate are o societate dacă nu-şi poate înţelege şi proteja geniile care i-au fost hărăzite? Evident, istoria. Ea pare să ne spună că ceea ce s-a întâmplat e în firea lucrurilor, întrucât istoria este un fel de Deus ex machina, în vreme ce noi suntem prea mici. Iar a învinovăţi împrejurările, contextual ori cauzele externe a devenit o metodă prin care amânăm responsabilitatea şi judecata morală dreaptă.

Să ne întoarcem însă la lumea românească din anii poetului. Ce fel de lume era cea în care Eminescu a fost văzut aproape ca un extraterestru incapabil să facă priză cu ideile şi cu năravurile ei. Lumea românescă de atunci este cea pe care a disecat-o şi I.L. Caragiale. Incapabilă să primească adevărul în faţă, această lume care se distra copios la reprezentarea pieselor sale a rămas insensibilă la drama scriitorului obligat să se exileze. Aceeaşi societate paralelă cu ideea de adevăr şi de dreptate îl trata pe Eminescu în termenii boicotului: Vox clamantis in deserto. Minţile cele mai lucide ale perioadei cunoscută sub numele consacrat de istorici ca fiind a costrucţiei de stat, căutau să înţeleagă şi semnele răului într-o lume grăbită să se schimbe, să progreseze ori să ajungă Europa din urmă. Aceasta este lumea decidenţilor politici şi a acoliţilor lor. Din ea Eminescu nu avea cum să facă parte, întrucât se încăpăţâna să-i descifreze înţelesul, nu să-i poleiască imaginea. „Ei văd icoana, înţelesul nu”, obişnuia să spună poetul despre lumea pestriţă, locuită de politicieni de strânsură. Lumea aceasta era asemenea unui iarmaroc asurzitor în care vocile cele mai stridente erau cele mai ascultate. Eminescu avea opţiunea să pactizeze cu această lume, dar dacă ar fi făcut-o ar fi devenit un poet de curte şi un „proletar al condeiului”.

Toţi optimiştii vremii erau în tabăra guvernamentală; optimismul se vindea, părea a fi pedagogic şi era chiar lucrativ. Politica a indus în România, încă de la începuturile statului modern, ideea că pe tărâmul ei nu guvernează legile, principiile şi valorile, ci interesele de gaşcă, minciuna, demagogia şi populismul. De aceea toţi optimiştii erau în partida guvernamentală. Ei „fac istorie”, aşa cum se spune îndeobşte. Pesimiştii sunt doar nişte suflete chinuite, care nu pot participa la „progresul liberal”. Dar în vreme ce optimiştii iau lucrurile aşa cum sunt, de dragul progresului, pesimiştii identifică sursele răului şi invită societatea să fie circumspectă cu privire la entuziasmul facil şi să reflecteze la cum ar trebui să fie o ţară cu adevărat modernă. Politicienii au adus spiritul de gaşcă în spaţiul public, în vreme ce spiritele înalte s-au identificat cu adevărul şi dreptatea. Au învins politicienii, în vreme ce spiritele profunde au fost condamnate la tăcere. De aceea nu avem nici astăzi capacitatea de a-l înţelege organic pe Eminescu, opera poetică împreună cu cea politică. De aici şi perseverenţa celor mai mulţi exigeţi de a-l privilegia pe poetul ideilor înalte şi a-l ignora pe analistul politic genial. Aşa se face că între poetul şi analistul politic se întinde un adevărat abis, opera politică fiind asimilată unui exerciţiu de partizanat în care poetul a fost obligat să lucreze, livrând idei partizane. În cazul lui Caragiale lucrurile nu diferă foarte mult: opera literară este admirată, în vreme ce opera politică este neglijată în cel mai bun caz, iar cel mai adesea boicotată. Iar această lipsă de onestitate în raport cu geniul lui Eminescu ori al lui Caragiale developează o conduită labilă cu privire la valori şi la partea ascunsă a istoriei noastre, acolo unde se vede că din cauza lipsei de curaj şi onestitate a politicianismului şi a fiicei sale iubite, demagogia, România se chinuie de aproape două veacuri să se modernizeze, nereuşind decât o semimodernizare, întrucât interesele de gaşcă/ partid au fost şi continuă să fie deasupra celor generale. Bolile copilăriei noastre politice, diagnosticate în chip genial de Eminescu, s-au cronicizat, au intrat în deprinderile noastre, în cutume şi în doctrine de partid. Dar Eminescu nu este doar făuritorul limbii literare moderne şi primul mare creator universal din cultura noastră, ci şi cel mai profund cugetător istoric şi politic. Recursul lui la adevăr, la justiţie şi la dreptate, nu este un accident biografic, ci expresia geniului său, la fel ca în poezie.

Eminescu a câstigat pariul cu eternitatea, continuând să fie şi la 134 de ani de la moartea lui cea mai complexă personalitate a noastră, în vreme ce România eliptică de adevăr continuă să rămână la limita supravieţuirii în istorie. În realitatea crudă şi nu cea oficială, Eminescu este şi azi „cu faţa spre părete”, tot mai puţin înţeles şi tot mai formal omagiat. În asemenea împrejurări a vorbi despre „despărţirea de Eminescu” nu mai este doar despre revolta unui grup de intelectuali consumată la începutul anilor 1990, ci preambulul unui nou pact cu păcatele noastre.

Mihai Dorin este istoric şi publicist