Reala noastră cădere în virtual

Îmi aduc aminte, din timpurile noastre, şi frământările unor preoţi sau credincioşi când Radio Trinitas transmitea, pe 17 aprilie 1998, slujba Prohodului Domnului (prima din seria de slujbe transmise de atunci zilnic): "Ce-i aia slujbă la radio? Se poate vorbi de o comuniune a… radioascultătorilor"? Timpul a trecut şi ne-am obişnuit cu astfel de transmisii, inclusiv la TV şi, mai recent, în spaţiul online. Pandemia a reaprins discuţia cu privire la oportunitatea transmiterii slujbelor, mai ales în cazurile în care aceasta se făcea (se mai face?) cu mijloace tehnice rudimentare şi cu o naturaleţe vecină cu neglijenţa, în cazul unor slujitori ai altarului.

Dacă radioul este, totuşi, o prezenţă "mai caldă", televiziunea îţi captează atenţia şi te "fixează" de o manieră care favorizează împrăştierea minţii şi înstrăinarea de sine. În 1996, pe când eram student la Filosofie, am mers la Mănăstirea Sihăstria şi l-am rugat pe Părintele Ioanichie Bălan să-mi acorde un interviu pentru revista pe care o conduceam: "Dacă ai televizor în cameră, nu avem ce vorbi!". Nu i-am înţeles atunci atitudinea radicală dar, mai târziu, am constatat – şi din experienţa proprie – cât de mari sunt ispitele celui "plasat" îndelung în faţa unui ecran TV. Îmi aduc aminte şi de o întâmplare cu Părintele Justin Pârvu, care a fost invitat, la un moment dat, să privească la televizor ceva ce l-ar fi interesat – din câte ştiu, era vorba despre un material dedicat celor care au suferit în temniţele comuniste. Părintele avea să mărturisească uimit că, după momentele de "conectare" la ecran, cu greu mai reuşea să-şi adune mintea în rugăciune. Dacă asta au păţit oameni cu viaţă sfântă, ce iluzii ne facem noi când credem că ne putem "lipi" privirea ore în şir de tot soiul de ecrane, fără să fim afectaţi cu ceva!

Explozia de producţii cinematografice şi de seriale, înmulţirea "platformelor de streaming", la care s-au adăugat alienante reţele de socializare – toate acestea au venit la pachet cu ispite nemaiîntâlnite de-a lungul veacurilor. În condiţiile în care şi înainte de acestea, oricum, era destul de puternică tendinţa omului de a fugi de realitate! Părintele Emilianos Simonopetritul sintetizează această vulnerabilitate a fiinţei umane astfel: "Simţim nevoia să evadăm din realitate şi să uităm de noi. Este o stare anormală în cel mai înalt grad". Dar de unde această "nevoie"? E clar că ea nu este sădită în noi de Dumnezeu, ci este un efect direct al căderii firii omeneşti din comuniunea edenică.

Poate surprinzător, unul dintre cei ce au anticipat cel mai precis această condiţie a omului de astăzi este fiul de preot Emil Cioran. În exilul său francez nota, acum aproape şase decenii, în maniera sa inconfundabilă, următoarea "profeţie": "După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei deprinderi se numeşte Istorie. Dar iată că-l ameninţă o altă cădere, a cărei amploare e încă greu de apreciat. De data asta, el nu va mai cădea din eternitate, ci din timp; şi a cădea din timp înseamnă a cădea din Istorie. Iminentă sau nu, această cădere e posibilă, ba chiar inevitabilă. Când îi va fi dată, omul nu va mai fi un animal istoric. Şi atunci, după ce-şi va fi pierdut până şi amintirea adevăratei eternităţi, a primei sale fericiri, îşi va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit" (Emil Cioran, Căderea în timp, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 170).

Căderea "din timp" sau "din Istorie" include sau presupune şi căderea din realitate. Nu ne plângem noi astăzi că nu ne mai ajunge timpul, că parcă ziua s-a scurtat? Nu tânjim, mai ales cei obligaţi să lucrăm sau să învăţăm online, după o interacţiune reală, fizică, după o discuţie sau o îmbrăţişare cu semenii noştri? Pe de altă parte, această perspectivă se poate inversa atunci când asemănăm căderile din mediul virtual cu cele din realitate (realitate ce nu trebuie nicidecum idealizată): "Când mă gândesc la oraşele din care călugării au plecat în primele veacuri, nu mă pot abţine să nu le compar cu media socială. Internetul este în fiecare aspect la fel de aglomerat şi de zgomotos ca orice oraş şi necesită la fel de multă vigilenţă din perspectiva vieţii duhovniceşti. Poate că încercăm să ieşim din mediul care ne înconjoară pentru a căuta pace şi linişte, dar gândurile ne trag înapoi – ne este dor de prietenii şi familia aflaţi la mare distanţă, ne este dor de învălmăşeala newsfeed-urilor. Şi înainte de a cânta cocoşul de trei ori, suntem traşi înapoi în curentul distragerii şi al dramei" (Nicole M. Roccas, "Timpul şi deznădejdea. Cum să-ţi recâştigi prezentul în credinţă şi în viaţă", Editura Doxologia, 2020, p. 124-125).

Această a doua cădere despre care vorbeşte Cioran – dar şi (mai ales!), sub diferite formule, chiar unii sfinţi contemporani -, pare a fi mai cumplită decât prima. Căderea în "virtual" marchează moartea unui mod de viaţă care, cu toate imperfecţiunile şi tragediile lui, mai putea constitui un punct de plecare spre o Împărăţie a lui Dumnezeu pe care o invocăm să ne tămăduiască şi să le transfigureze pe toate. Astăzi, tocmai acest sentiment indefinit al sfârşitului – ceva pare a se fi încheiat deja! – alimentează, probabil, şi frământările cu iz apocaliptic. Pentru cei mai mulţi dintre noi, mântuirea va presupune o dublă ridicare: mai întâi, din mormântul virtualităţii, apoi din cel al realităţii corupte (căzute), a timpului istoric. Da, ne va fi de două ori mai greu, dar tocmai de aceea există convingerea în Biserică cum că cei de pe urmă se vor mântui împlinind mult mai puţine decât asceţii şi martirii primelor veacuri, la a căror înălţime pot ajunge, însă, chiar şi în aceste condiţii. Căci toate ne sunt date cu bună măsură!