Relaţiile dintre noi şi ruşi, de la 1769 până astăzi. Explicaţii detaliate ale unui profesor ieşean

Cum a arătat relaţia militară a României cu Rusia de-a lungul istoriei, din momentul în care existau doar Principatele Române, de la 1859 când s-a născut statul român, şi până la momentul instaurării comunismului? "Ziarul de Iaşi" a vorbit cu istoricul ieşean conf.dr. Cristian Ploscaru, de la Facultatea de Istorie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, pentru a realiza o analiză detaliată a acestei relaţii. Concluziile istoricului sunt acelea că putem împărţi în trei etape relaţia politico-militară a Rusiei cu România. Chiar dacă nu toate elementele acestei relaţii au fost mereu negative, chiar dacă am fost în mai multe situaţii aliaţi, inclusiv în războaie, conf.dr. Cristian Ploscaru menţionează că toate izvoarele duc la aceeaşi concluzie: nu am avut niciodată încredere în Rusia şi pentru România, spre deosebire de vecinii noştri sârbi, bulgari sau chiar greci, Moscova nu a fost niciodată o alternativă pentru Vest. Dar am fost, în unele ocazii, la câţiva paşi să fim anexaţi Imperiului Rus, cu consecinţe care ne-ar fi ţinut departe de parcursul european pe care este înscrisă astăzi ţara noastră.

Principatele Române, aflate în drumul Rusiei spre Marea Mediterană

Istoricul conf.dr. Cristian Ploscaru încadrează prima etapă a relaţiei România-Rusia în perioada 1769 – 1792. O perioadă marcată de două războaie: cel ruso-turc din 1769 – 1774 şi cel ruso-austro-turc din 1788 – 1792, încheiat cu Pacea de la Iaşi. Practic, interesul Rusiei cu privire la regiunea unde se află astăzi Moldova şi Ţara Românească, singurele provincii autonome româneşti de la momentul respectiv, a început odată cu regimul ţarinei Ecaterina cea Mare. "Acest interes al Rusiei a venit cu Ecaterina cea Mare, care a transformat anumite idei vehiculate de ţarii anteriori, mai ales de către Petru cel Mare, într-un program de politică externă care viza accesul spre Marea Mediterană, ce a fost una dintre priorităţile politicii externe ale Rusiei până la Primul Război Mondial", a explicat conf.dr. Cristian Ploscaru. Diferenţele şi războaiele dintre ruşi şi turci au marcat ultimele două secole până la Primul Război Mondial în Europa de Est. Iar drumul Imperiului Rus până la Marea Mediterană trebuia să treacă, obligatoriu, şi prin România, fiindcă până la distrugerea Imperiului Otoman, care era visul Moscovei, aceştia voiau să îşi mute flota militară în Marea Mediterană. Rutele erau controlate însă din secolul al XVIII-lea şi până în secolul al XX-lea, când a început Primul Război Mondial, de către britanici.

Românii nu erau văzuţi ca un popor, ci doar "supuşi ortodocşi ai Imperiului Otoman"

Similar cu situaţia din Ucraina de acum, la momentul respectiv, Imperiul Rus nu vedea românii, nici bulgarii şi nici grecii dintr-o perspectivă etnică, ca aparţinând unui popor. Istoricul ieşean spune că pentru ruşi eram "supuşi ortodocşi ai Imperiului Otoman". Dar românii aveau un rol foarte important: eram singurii creştini ortodocşi din Balcani care nu eram stăpâniţi în mod direct de Imperiul Otoman şi aveam o anumită autonomie. Practic, în acest punct, relaţia cu Rusia era una care aducea o serie de beneficii: aceştia au luptat să întărească ţările române pentru a slăbi suveranitatea Imperiului Otoman, aducând unele reforme pentru o mai bună organizare a instituţiilor. Însă încă de atunci ruşii şi-au arătat adevăratele intenţii, folosind Principatele Române pentru a alimenta armata, "dar promisiunile de plată făcute de ruşi nu au fost aproape niciodată acoperite. Au beneficiat de bogăţia agricolă a Principatelor Române şi au avut tendinţa să le transforme în teatru de operaţiuni în războiul cu Imperiul Otoman şi ca mijloc de a se amesteca în treburile lor interne. Românii nu îşi doreau nici atunci să fie anexaţi în Imperiul Rus, dar percepeau ţarul de la Moscova ca fiind împăratul tuturor ortodocşilor şi ar fi preferat o rupere de Imperiul Otoman şi intrarea sub suveranitatea Imperiului Rus, dar cu condiţia conservării autonomiei şi a dreptului de autoguvernare", a explicat conf.dr. Cristian Ploscaru.

În 1812, "ne-a trecut glonţul pe la ureche" – ruşii voiau să ne anexeze

După ce, în urma tratatelor încheiate cu Imperiul Otoman, ruşii devin vecini la Nistru cu Moldova, situaţia se schimbă considerabil. Istoricul ieşean spun că a doua fază a relaţiei poporului român cu Rusia este perioada 1792 – 1855, atunci când se încheie Războiul Crimeii, început în 1853. În această perioadă am fost cel mai aproape de anexarea în Imperiul Rus, susţine conf.dr. Cristian Ploscaru. În opinia sa, elita rusească îşi dorea anexarea Principatelor Române, considerând că cea mai potrivită graniţă cu turcii ar fi Dunărea. "Au întâmpinat rezistenţă aici întâi din partea Austriei şi apoi din partea britanicilor. În 1812 putem spune că ne-a trecut glonţul pe la ureche pentru că, în şedinţele care au avut loc cu prilejul încheierii păcii de la Bucureşti între Imperiul Otoman şi cel rus, când Moldova a pierdut Basarabia, Rusia ceruse întâi Moldova până la Siret, iar cu câteva zile înainte ceruse Moldova integral. A fost o chestiune aproape pe muchie de cuţit, iar până la urmă, Imperiul Otoman a acceptat doar cedarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, ce numim astăzi Basarabia, ceea ce era o pierdere imensă pentru Moldova", a precizat istoricul ieşean.

Am avut şi noroc cu ruşii: au consolidat instituţiile

Ulterior, ruşii au ocupat, după 1829, ţările româneşti şi au consolidat o formă de control politic, marca şi prin apariţia regulamentelor organice. Conf.dr. Cristian Ploscaru crede că Rusia încerca o reformare şi o modernizare a instituţiilor din ţările româneşti pentru a fi mai uşor integrate cu teritoriile din vest ale Imperiului Rus. Într-un fel, am avut noroc, explică istoricul: a avut loc această consolidare, s-a făcut această modernizare care a ajutat mult la dezvoltarea regiunilor, dar anexarea a trecut în plan secund după ce Rusia a încheiat noi tratate cu Imperiul Otoman. Însă ocuparea a continuat, într-o formă sau alta, până în 1848. "Este cu totul spectaculos pentru istoria noastră felul în care Rusia a pierdut partida în Principatele Române, cu toate că avea toate atuurile. Avea regulamentul organic, avea domnii fideli care funcţionau ca un fel de guvernatori. Realmente, până în 1848, autoritatea Rusiei în zonă era la apogeul ei. Dar cu toate acestea, Rusia nu a reuşit nici sub aspect cultural, nici politic, să controleze şi să inhibe afirmarea naţionalismului românesc. Nu a fost posibil", a spus conf.dr. Cristian Ploscaru.

"Rusia nu a fost niciodată o alternativă, la Bucureşti, pentru Occident"

Iar după 1848, inclusiv politica se desprinde de influenţa rusă, iar istoricul ieşean spune că elita politică românească "a făcut o treabă magnifică" în Occident: s-a evidenţiat faptul că românii sunt popor neolatin, nefiind slav, că nu avem o afinitate teritorială faţă de ruşi. Lucru important, fiindcă în anii 1830-1840 nu se făcea distincţia în marile cancelarii europene între bulgari, sârbi şi români, toţi eram slavi, ortodocşi supuşi otomanilor. Această convingere a Occidentului a facilitat unirea de la 1859, când a luat naştere România. Şi s-a dovedit cartea câştigătoare a Vestului, explică istoricul ieşean. "Fiindcă la Belgrad, la Sofia şi la Atena, pentru multe decenii după jumătatea secolului al XIX-lea, Rusia a fost percepută ca o alternativă la Occident. Dar la Bucureşti nu a fost considerată astfel niciodată. Chiar dacă am luptat în două războaie importante alături de armata rusă ulterior, în cel de independenţă şi Primul Război Mondial, Rusia a fost mereu percepută ca o primejdie la Bucureşti şi nu ca un partener de încredere", a punctat conf.dr. Cristian Ploscaru.

Am cerut garanţii de securitate în principal contra Moscovei

După constituirea statului român în 1859 începe a treia etapă a relaţiei România-Rusia, în care scopul ţării noastre a fost securitatea graniţelor. De aceea până în 1877, când am devenit independenţi, aveam autonomia garantată de Tratatul de la Paris, care funcţiona şi ca o garanţie de securitate. Ulterior, am semnat un tratat secret cu Austro-Ungaria cu acelaşi scop, să avem garanţii de securitate, iar cea mai mare primejdie la Bucureşti era văzută ca fiind Rusia. "Poate părea paradoxal, luptăm în războiul ruso-turc 1866 – 1878 alături de ei, dar prima noastră grijă e să obţinem o garanţie de securitate faţă de fostul nostru partener. În 1914 e simplu – aveam garanţii privind securitatea teritoriului oferite de Franţa şi Anglia cu condiţia să intrăm într-un parteneriat militar cu ruşii absolut necesar ca să dea consistenţă prezenţei noastre în război, pe frontul de Est. Dar trebuie să înţelegem foarte clar că nu ne-am bazat pe garanţiile de securitate date de ruşi: nu a existat o încredere în acest parteneriat politico-militar cu Rusia", a mai specificat conf.dr. Cristian Ploscaru. În perioada interbelică am încercat să păstrăm canale de comunicare deschise între Rusia şi Occident, în speranţa că aceştia vor recunoaşte unirea cu Basarabia din 1918, însă fără succes. Iar după Al Doilea Război Mondial, "eliberarea ruşilor" a însemnat instaurarea comunismului. Astăzi, istoricul ieşean spune că nu există nicio orientare ideologică în violenţa fără sens a lui Vladimir Putin, nu are nici substanţa liniei ţariste, ci pare mai degrabă "o psihoză". "Este o ideologie post-sovietică a măreţiei, toată această nenorocire este încercarea elitei politice ruse de a-şi recupera politica de superputere", a conchis istoricul.