Reţeaua urbană a Moldovei între 1774 şi 1859 (IV)

Reţeaua urbană în subperioada 1774-1829 (continuare)

În această subetapă de evoluţie a sistemului de populare din Moldova apuseană (în configuraţia de după 1812 – după pierderea teritoriilor de la est de Prut), componenta urbană a fost dominată net de cea rurală. Chiar dacă primele catagrafii păstrate până în prezent (1774, 1803, 1820 etc.) nu înregistrau întreaga populaţie, ci doar „capii de familie”, ne putem face o idee despre cât însemna populaţia târgurilor în structura populaţiei totale şi, mai ales, cu cât a evoluat această proporţie. Între catagrafiile de la 1774 şi 1820, sporul e unul relativ consistent: de la 5,4% populaţie urbană, la uşor peste 13%. E necesar să precizăm faptul că procentajul populaţiei urbane pentru 1820 a fost calculat la nivelul Moldovei apusene, dar fără ţinuturile Covurlui, Tecuci şi Tutova, pentru care avem doar numărul total de familii, dar nu şi teritorializarea lor la nivelul aşezărilor. În anul 1820, în cele trei ţinuturi existau 5 târguri, iar două dintre acestea (Galaţi şi Bârlad) au fost o prezenţă constantă în top 3-5 al celor mai populate oraşe la nivelul tuturor înregistrărilor statistice ale întregii perioade. Datorită acestui fapt, avem convingerea că populaţia urbană a întregului teritoriu al statului de atunci nu avea cum să coboare sub 13%.

Gradul de fiabilitate al datelor obţinute în urma primelor catagrafii e unul redus, astfel încât, pentru a evalua numărul de locuitori ai aşezărilor urbane ale vremii, cei ce studiază fenomenul urban din această perioadă utilizează cifra 5 (considerată a fi numărul mediu de persoane ce alcătuiesc o familie în epocă) pentru a multiplica numărul capilor de familie înregistraţi. Acest multiplu nu s-a dovedit a fi valabil, cel puţin în cazul oraşelor importante; la prima înregistrate statistică de anvergură, cea din 1832 (ce poate fi considerată un prim recensământ) cobora sub 4 membri/familie. Pe lângă acest fapt, mai apar şi diferenţe importante la nivelul structurii populaţiei înregistrate. De exemplu, în 1774 s-au înregistrat mai puţine categorii de populaţie decât în cazul catagrafiei de la 1820.

Pornind de la aceste probleme ale înregistrărilor, nu ar fi exclus ca populaţia oraşului Iaşi la nivelul anului 1774 să nu fi fost de aproximativ 10 mii de locuitori (estimarea dimensiunii demografice în urma catagrafiei), ci de 12-15 mii, cum apreciază şi geograful ieşean Alexandru Ungureanu, ce s-a focalizat cu acribie asupra evoluţiei structurilor urbane ale Moldovei. Oricum, pe tot parcursul acestei subperioade, Capitala Moldovei s-a detaşat net faţă de restul aşezărilor urbane – în 1803 avea aproximativ 16 mii de locuitori, iar în 1820 aproximativ 25 de mii de locuitori (conform estimărilor realizate după catagrafiile din aceşti ani).

În 1774, doar Târgu Ocna, Galaţi şi Botoşani depăşeau 2600 de locuitori. Restul aşezărilor urbane aveau o dimensiune demografică inferioară valorii de 1500 de locuitori. Bineînţeles, trebuie să privim aceste valori cu mari rezerve. În ciuda existenţei unei ierarhii demografice, 1774 surprinde o reţea urbană slab ierarhizată din perspectiva funcţională. Ca urmare, putem considera că suntem încă în afara intervalului în care structurile teritoriale ale statului moldovenesc evoluează conform modelului locurilor centrale, aşezările urbane intermediare lipsind din ierarhia urbană funcţională. Existau doar două paliere urbane: Iaşul şi restul târgurilor.

Însă, catagrafiile de la 1803 şi 1820 surprind deja evoluţia funcţională accelerată a Botoşaniului, ce a determinat şi un avans demografic însemnat (peste 4,5 mii locuitori în 1803 şi 8-9 mii în 1820). Aflată în expansiune în această perioadă, comunitatea evreiască a jucat un rol determinant în transformarea oraşului Botoşani dintr-un pol urban de importanţă locală la finalul secolului al XVIII-lea, într-un veritabil centru urban a cărei importanţă devine una regională. Oraşul, prin acumularea unor funcţii comerciale şi meşteşugăreşti superioare, sau chiar prin apariţia primelor servicii teritoriale, precum cele din domeniile sănătăţii sau învăţământului, ce s-au perenizat şi dezvoltat în timp, atrage pe orbita sa sistemele teritoriale elementare centrate pe oraşele Dorohoi, Ştefăneşti, Hârlău, Fălticeni, Suliţa, Noua Suliţă, Herţa, Burdujeni etc. Botoşaniul devine aşadar un avanpost al modernizării structurii statale moldoveneşti, intermediind relaţia dintre Europa modernă, a cărei limită estică se afla de acum în proximitatea acestei structuri sistemice recente şi Iaşul, centrul economic al unei Moldove încă medievală şi a unui sistem de aşezări slab ierarhizat şi puţin evoluat.

În partea centrală şi de sud a Moldovei, aceste transformări ale structurilor teritoriale către modernitate au loc cu o întârziere de aproximativ două decenii. Catagrafia din 1820 surprinde emergenţa a doar două oraşe (Focşani şi Bacău), ambele cu o populaţie de aproximativ 4,5-4,7 mii locuitori. Foarte important în această ecuaţie teritorială e Focşaniul, care se detaşează din masa celorlalte târguri putnene, impunându-se ca un loc central intermediar.

Deşi nu avem date pentru intervalul 1803-1820 care să surprindă evoluţia Bârladului şi Galaţiului, prin extrapolare, avem certitudinea că şi aceste oraşe se poziţionează în aceeaşi categorie dimensională cu Bacăul şi Focşaniul; e foarte posibil să fi fost chiar puţin mai mari. (Pe data viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi