Universitatea din Iași își spală obrazul

Motivele de bucurie și satisfacție față de, pare‑se, iminenta încheiere a domniei clanului Tudorel Toader în Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași sunt numeroase și cunoscute de toată lumea. Nu vreau să fac un inventar al „realizărilor” celui mai nefast rector din istoria Universității noastre. Am făcut‑o cu alte prilejuri. Ajunge să menționez un fapt larg recunoscut. În concertul universităților de oarecare tradiție și vechime din România, Universitatea din Iași a decăzut la un nivel foarte scăzut al prestigiului, nivel pe care nu l‑a atins, poate, niciodată. Ceea ce mă bucură să constat mai întâi este eleganța și maturitatea prin care corpul electoral s‑a manifestat: responsabilitate, transparență, decență, prezență masivă la vot, calitatea contracandidaților, realism al programelor lor manageriale.

Pentru un sceptic greu de mulțumit cum sunt considerat, e o reală bucurie să văd cum colegii mei mai tineri, cu unii am avut cândva dialog în consiliile și senatele din trecutul apropiat, mulți dintre ei mi‑au fost studenți sau doctoranzi, și‑au dat seama seama că, dincolo de calculele carieriste, de aranjamente și promisiuni dezonorante, moravuri care păruseră să prindă rădăcini în mentalul lor, reperele firești vor redeveni stima de sine, confruntarea onestă și cavalerească, respectul față de performanțele celorlalți. Poate unii vor redescoperi chiar și admirația pentru aceia dintre noi a căror strălucire personală își mai revarsă căldura și asupra noastră. Sper ca o majoritate zdrobitoare să înțeleagă că universitarul veritabil nu este nici pleșcar, nici pomanagiu, nici pion într‑o masă de manevră. Individualist, orgolios și autocritic, intelectualul universitar poate să se asocieze în vederea îndeplinirii unor idealuri comune, dar numai cu indivizi asemenea lui. Sper ca spiritul de gașcă și mercantilismul încurajate în ultimul deceniu să nu mai învenineze relațiile între membrii comunității noastre.

Nu îmi fac iluzii că, începând de săptămâna viitoare, o nouă conducere va face să curgă dintr‑o dată un sânge nou și viguros prin venele bătrânei noastre alma mater! Vremurile tulburi pe care le traversăm ne pot rezerva chiar surprize. Nu ar fi cu totul exclusă nici surpriza să contatăm peste câțiva ani că am căzut din lac în puț! Deocamdată avem motive să fim optimiști. Nu cunosc personal decât pe puțini dintre membrii noului senat și ai noilor consilii și nici pe potențialul câștigător al scrutinului care se va desfășura peste câteva zile. Vom afla în câteva săptămâni sau luni o nouă garnitură de conducere, prorectori, directori de departamente, decani și prodecani. Îmi exprim speranța că vor fi alcătuiți dintr‑un aluat mai bun decât predecesorii lor. Sper din tot sufletul ca universitatea pe care am simțit‑o întotdeauna a mea, să își recapete vechiul prestigiu. Urgența numărul unu ar fi, după părerea mea, punerea imediată în practică a măsurilor concrete promise pentru creșterea rapidă a calității cercetării științifice în domeniile umaniste. Pași importanți și utili vor fi făcuți, desigur, pentru obținerea unor ranguri superioare de evaluare-acreditare a publicațiilor proprii și a Editurii Universității. Ceea ce a lipsit însă Universității noastre în ultima perioadă au fost proiectele științifice de importanță culturală majoră și de maximă vizibilitate, cum a fost prestigiosul proiect Monumenta linguae Dacoromanorum‑Biblia 1688 (MLD). Inițiat în anul 1988 de profesorii Paul Miron (Freiburg) și Vasile Arvinte (Iași), acest proiect trans-generațional a angrenat, în etape diferite și la paliere diferite, peste 60 de specialiști (filologi, istorici, teologi, bibliști, informaticieni) și a vizat publicarea integrală, în tomuri succesive, a primelor trei versiuni românești integrale, din secolul al XVII‑lea, ale Bibliei. Am avut onoarea de a coordona, între anii 2009-2014, realizarea ultimelor 14 tomuri ale seriei, din totalul de 25. Fără sprijinul direct și constant al rectorilor Viorel Barbu, Gheorghe Popa și Vasile Ișan, finalizarea cu succes a acestei lucrări reprezentative nu ar fi fost cu putință. Îi doresc viitorului rector șansa de a sprijini proiecte de asemenea anvergură! O sugestie, aparent himerică! În condițiile în care cultivarea limbilor clasice se află în cădere liberă în România, crearea unui Departament sau a unui Institut de Studii Clasice ar fi realmente un act fondator de răsunet și cu bătaie lungă! Nu intru în detalii tehnice, am făcut‑o cu altă ocazie. Funcționând autonom și oferind studii aprofundate de greacă veche și latină tuturor specialităților (filologie, drept, istorie, teologie), o asemenea entitate s‑ar putea hrăni deopotrivă și din fonduri europene. Un concurs internațional de proiecte ar putea oferi surprize nebănuite.

Și ție, Tudorele, ce ți‑ar mai rămâne de făcut? Eliberat de o povară prea grea pentru umerii tăi, m‑aș bucura să îți regăsești liniștea interioară și să îți domolești printr‑o căință sinceră frământările sufletești sau remușcările provocate de daunele simbolice pe care le-ai adus comunității noastre. Soluții de pocăință ar fi destule. Una ar fi să institui, cum a făcut‑o un alt rector dinaintea ta, o bursă de studii pentru un student merituos. Sau poate chiar un fond mai consistent, pentru mai multe burse. Altă soluție ar putea fi să îți rupi de la gură o parte din averea pe care ai acumulat‑o prin mijloace în cea mai mare parte inavuabile și moralmente ilegitime, făcând o donație consistentă Universității ca atare. Ai mai putea să oferi Universității, gratis și cu generozitate, consiliere gratuită privind investițiile imobiliare, reparațiile, chiriile spațiilor, folosindu‑ți astfel abilitățile cu care te fălești atâta. Te‑ai putea oferi, de exemplu, să te ocupi în continuare pro bono de finalizarea marelui complex sportiv de pe Sărărie. Aș fi bucuros să apuc să înot în bazinul de dimensiuni olimpice pe care ni l‑ai promis! Vei adăuga astfel, poate, un strop de legitimitate prezenței numelui tău în analele Universității noastre. Pentru liniștirea sufletului tău ai mai putea investi cu folos angajându‑ți meditatori care să te ajute să îți îmbunătățești costelivele performanțe în utilizarea limbii române și, eventual, în învățarea măcar a unei singure limbi străine de circulație. Vei avea de acum încolo timp suficient ca să mai acoperi câte ceva din lacunele jenante în cultura ta generală, dedicându‑te lecturii câtorva mari opere literare, a câtorva texte fundamentale de filosofie, de istorie…

Dacă însă zeii își vor bate joc în continuare de sufletele noastre și vor așeza sorții în așa fel încât să fii reales rector, nu-mi va rămâne decât consolarea mohorâtă din cuvintele lui Hamlet: „The rest is silence.”

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi