Caută 
1 MIN
Deosebirea fundamentală între cele două acţiuni profund anti-umane stă în motivaţiile lor. Atentatele au, aproape întotdeauna, în spatele lor un motiv politic, religios sau naţionalist pe când crimele au motivaţii mai „pământeşti”: banii, răzbunarea, gelozii de tot felul, duşmănii din cauze variate, ba chiar şi tulburări de ordin psihic etc.
În realitate, problema este mult mai complexă. Foarte pe scurt, identităţile de mai sus sunt false. Islamul, ca religie, nu propovăduieşte violenţa şi mai ales una oarbă ca cea practicată de fanatici în numele său. Coranul – cartea sfântă a musulmanilor – nu cultivă intoleranţa faţă de credincioşii altor religii; dimpotrivă, Mahomed numea pe creştini şi pe evrei „oameni ai cărţii”, adică ai Bibliei, iar Avram, strămoşul evreilor, este revendicat ca strămoş şi de arabi (sub numele de Ibrahim). Este adevărat că termenul de „djihad” (războiul sfânt) există în Coran între cele cinci obligaţii fundamentale ale oricărui musulman, dar nu îndeamnă la uciderea celor de altă credinţă, ci doar la o luptă a omului cu „diavolii” din el însuşi.
Adevărul istoric este că Islamul, în perioada glorioasă a Califatelor – inclusiv a celor din Spania – a fost foarte tolerant cu creştinii, dar mai ales cu evreii care au cunoscut una din cele mai glorioase perioade de dezvoltare economică şi culturală din istoria lor. Acelaşi adevăr istoric ne obligă să spunem că în Evul Mediu, mai ales în timpul Cruciadelor, creştinismul a fost mult mai intolerant decât Islamul.
În perioada modernă, însă, cele două religii şi arii de civilizaţie au evoluat diferit. Ţările creştine au mers spre cunoaştere ştiinţifică, tehnologie, democraţie, drepturile omului şi spre separarea bisericii de stat; ţările islamice au rămas în urmă din punct de vedere ştiinţific şi tehnologic, religia devenind, cu timpul, o frână în calea dezvoltării lor ştiinţifice, tehnice, dar mai ales în adoptarea marilor valori ale democraţiei moderne. Sunt şi acum ţări musulmane în care Statul nu este separat de Biserică (ca Arabia Saudită, de exemplu).
Se aude tot mai des, în ultimii ani, inclusiv în media româneşti, cuvântul Sharia – legea musulmană. De decenii bune, intelectuali de marcă, jurişti în primul rând, depun mari eforturi să adapteze Sharia la realităţile lumii de azi – şi viceversa – pentru că despre o renunţare totală la acest cod normativ anacronic, bazat pe spusele lui Mahomed şi ale primilor săi adepţi nu îndrăzneşte să vorbească nimeni. Şi totuşi, modernizarea nu poate fi stăvilită nici în ţările în care Islamul este încă foarte puternic. Mai există, în mentalul colectiv european, încă o imagine simplistă despre Islam. Adică, el este văzut ca o religie rudimentară, cu o istorie liniară – sau fără istorie – în care singurul conflict ar fi cel dintre suniţi şi şiiţi, nefiind clar nici cine sunt aceştia, nici ce vor ei.
În realitate istoria Islamului nu este deloc mai puţin agitată decât a creştinismului, iar teologia lui este la fel de complexă şi subtilă ca cea creştină. Nemaivorbind de curentele, sectele şi şcolile care au apărut de-a lungul timpului şi care egalează ca număr curentele, confesiunile şi şcolile creştine.
Şi în vremea noastră confruntarea între şcolile şi curentele din Islam este foarte acerbă. Mi-ar trebui foarte multe pagini să vorbesc, chiar foarte pe scurt, despre aceste curente. Fundamentalismul (adică întoarcerea la fundamente, la textele originare şi nu fanatismul musulman cum cred mulţi), wahabismul, salafismul, djihadismul naţionalist, Islamul liberal, Islamul politic, Islamul postmodern, Sharia etc., etc. sunt doar câteva dintre curentele şi şcolile care se confruntă acerb, azi, în sânul aceleiaşi religii, Islamul. Puţine dintre acestea propagă violenţa ca metodă de luptă împotriva adversarilor, inclusiv a celor de altă credinţă ş.a.m.d. Aşadar, nu Islamul în sine este vinovat de atentatele sângeroase făcute în numele lui, ci vremurile şi fanaticii. Orice religie poartă în sânul său sămânţa fanatismului, dar ea poate încolţi doar în anumite condiţii istorice. Aceste condiţii sunt întrunite, azi, în Orientul Mijlociu şi Apropiat, dar, prin difuziune, şi în unele ţări musulmane din Africa.
Acest cui în coasta arabilor care este Israelul şi intervenţia euro-americană, justificată sau nu, în zonă au făcut ca seminţele fanatismului islamic să încolţească şi să ducă, între altele, la atentatele care se succed de ani de zile. Şi nu cred că se vor sfârşi prea curând pentru că nici cauzele care le-au dat naştere nu vor dispărea aşa repede. Vreau să fiu bine înţeles: nu cred că atentatele vor rezolva ceva, iar la nivel uman sunt un grav pericol la adresa oamenilor inocenţi, pentru că, se ştie, atentatul loveşte orbeşte.
Dar mai există o categorie de atentate în lumea Islamului. Sunt cele în care musulmanii se omoară între ei, ca în Irak, Afganistan, Pakistan etc. Desigur, combatanţii principali sunt suniţii şi şiiţii, dar se amestecă şi alţii încât, la un moment dat, nu mai ştii cine cu cine se bate. În acest caz motivaţia este preponderent religioasă, deşi – ca în Irak – nici factorul politic nu-i de neglijat. Dar musulmanii se mai omoară şi la graniţa dintre Turcia şi Siria; aici motivaţia este preponderent naţionalistă. Conflictul din Siria, însă, nu mai intră şi în categoria atentatelor, ci este un război civil pentru putere, deşi se folosesc şi lozinci religioase. Nu trebuie să ne mirăm dacă ne amintim că secole în şir, când se războiau două armate creştine, fiecare se ruga pentru victorie la acelaşi Dumnezeu. Aşadar, lumea nu duce lipsă de atentate şi nici nu va duce lipsă multă vreme de acum încolo pentru că motivaţiile lor profunde nu dau semne că vor să dispară. Fără îndoială ţările-victimă n-au, deocamdată, altă şansă decât să-şi dea mâna şi să lupte fără milă împotriva terorismului, iar poate, mai târziu, se va umbla şi la rădăcinile lui adânci.
Cât despre acel turc care vroia să-l omoare pe Patriarhul Bartolomeu I, cred că nu-i chiar întreg la minte. De ce să sărbătoreşti o victorie – cea a lui Mahomed al II-lea din 29 mai 1453 – printr-o crimă, pentru că în acest caz avem de-a face cu o crimă şi nu cu un atentat în sensul celor definite mai sus.
Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi
Îți recomandăm
