Caută 
1 MIN
E greu să nu fii ipocrit în zilele astea. Dacă vrei să ai cât de cât succes în lume, să fii cât de cât respectat, este aproape imposibil. De fapt, cei mai de succes oameni sunt în majoritatea lor ipocriţi. Nu mă refer la cei foarte bogaţi, pentru că aceia, aşa cum am mai spus într-un articol anterior, îşi permit să fie ei înşişi, să nu pară a fi altcineva, nu-i interesează ce crede lumea despre ei, trăiesc aşa cum îşi doresc, adică simplu, direct. Dar ei nu pot fi numiţi neapărat de succes, ci, mai degrabă, realizaţi…
Sunt atâtea şabloane în care trebuie să te încadrezi, atâtea reguli de respectat, atâtea piedici în calea exprimării tale libere încât, nu ai pur simplu cum să le eviţi: te îmbraci în costum şi îţi pui cravată, deşi ai vrea să mergi în pantaloni scurţi şi tricou sau poate chiar în fundul gol; spui că nu te interesează politică, dar te fapt te interesează foarte mult fiindcă îţi asigură putere, iar puterea e bună, te face să te simţi mare şi tare; declari că eşti foarte mulţumit cu locul tău de muncă, iar colegii sunt cei mai buni, când de fapt îl urăşti din toţi rărunchii pe cel dintâi, iar pe cei din urmă ai vrea să îi vezi in corpore la Canal; spui că tot ce faci este în folosul comunităţii când, de fapt, visezi doar la profitul tău personal; spui că nu te atrag femeile căsătorite sau care au copii pentru că nu e corect, nu e drept, nu e bine, pentru că şi tu eşti însurat, ai copii şi ştii cum e, deşi, sincer, acestea sunt cele mai bune; spui că nu faci ceea ce faci pentru bani sau imagine, ci din pură pasiune, deşi iubeşti fiecare amărât de like pe care ţi-l dă până şi femeia de serviciu, din greşeală sau neînţelegere, la postarea ta artistică de pe Facebook; spui că nu te interesează părerea celorlalţi despre ţine, dar plângi pe ascuns atunci când primeşti cea mai mică critică; afirmi că eşti indiferent, deşi nu eşti, că de vină e întâmplarea, când de fapt nu e, că îţi pare rău, dar de fapt nu-ţi pare şi ai vrea atât de mult să îi spui persoanei din faţa ta tot ce îţi stă pe creier: că îi miroase gura, că nu ştie să vorbească, că e nedreaptă, antipatică, incultă şi de-a dreptul proastă, dar totuşi nu o spui… Înghiţi toate aceste porniri, iar asta te costă. Doar nu crezi că toate inhibările astea te lasă fără urmări… Ele se adună în vălurele care te presează din ce în ce mai mult. Pentru că noi nu suntem făcuţi de la natură să ne abţinem, nu atât de mult şi atât de tare. Noi, animalele numite oameni, suntem creaţi pentru a ne manifesta liber pornirile, pentru a sări unii la gâtul celorlalţi atunci când se depăşeşte o limită, pentru a urla şi a zbiera atunci când ne doare sau când suntem fericiţi… Ipocrizia ne-a făcut ceea ce suntem, nişte entităţi evoluate, dar ne mănâncă ficaţii.
Ipocrizia porneşte de la cel mai de jos strat al societăţii, de la primele trepte de vârstă şi ajunge până sus şi foarte aproape de moarte. A devenit chiar un lucru bun să pretinzi că eşti altcineva, e o mască acceptabilă în lume, şi nimeni, tot din ipocrizie, n-o să îndrăznească să îţi atragă atenţia. Spun „foarte aproape“ fiindcă majoritatea semenilor renunţă cu mare uşurare la această povară atunci când simt că sfârşitul bate la uşă. Unii abia aşteaptă acest moment ca să îşi dea aramă pe faţă după vorba: „sunt prea bătrân că să îmi mai pese“. Poate că atunci când simţi că nu mai ai practic nimic de pierdut, când realizezi că ai să iei toate frustrările cu tine în mormânt, ca pe un sac de gunoi, îţi bagi picioarele şi devii, măcar pentru ultima oară, tu însuţi. Astfel apar declaraţiile finale de pe patul de moarte, confesiuni dintre cele mai surprinzătoare care ar fi fost nimerit să fie spuse în timp util când ar fi făcut poate diferenţa şi ar fi schimbat întregul curs al vieţii, manifestări libere ale adevăratelor sentimente şi porniri, adică cele care ne uşurează, ne fac să ne simţim mândri de noi înşine, de cei care suntem cu adevărat.
Nu este întâmplător faptul că întâlnim atât de mulţi cetăţeni trecuţi de o anumită etate pe care nu-i mai interesează cum arată, cum vorbesc, ce vorbesc, dacă spun prostii la tot pasul, că le atârnă hainele pe ei, că nu mai sunt îngrijiţi sau dacă dau pârţuri zgomotoase în timp ce vorbesc cu tine filozofie sau analizează o operă de artă. În acest moment al vieţii timpul rămas este dedicat pentru a-ţi da aramă pe faţă. Asta în situaţia în care respectivele persoane sunt încă în stare perfectă de funcţionare, înţelegere, mişcare şi fac totul conştient.
E destul să amintesc de moşnegii, simpatici de altfel, care fac cu ochiul fetişcanelor prin tramvai sau le pipăie pe la cozi. Ar fi făcut asta oare cât erau tineri? Nu prea cred. Atunci, deşi îşi doreau foarte mult acest lucru, erau opriţi de prejudecăţi, cutume, educaţie, adică de ipocrizie. Pentru că da, cultura, educaţia, pe lângă marile beneficii pe care le aduc, te fac ipocrit în majoritatea cazurilor. Ele te aduc la un numitor comun cu ceilalţi semeni ai tăi pentru a nu tulbura casabila linişte care dăinuie în fiecare societate în parte.
Din fericire, au existat şi mai există încă unele medii în care poţi arăta cine eşti cu adevărat fără să ai de suferit, fără ca imaginea ta să fie afectată, succesul tău periclitat, integritatea ştirbită. Trebuie să existe aşa ceva pentru că fără debuşeuri am exploda. Acestea au fost cândva casele de toleranţă unde discreţia era garantată, iar astăzi este uriaşul domeniu virtual unde elementele de identificare nu sunt obligatorii şi unde poţi fi oricine doreşti. Acolo, da, tot ca într-un fel de bordel, îţi poţi da drumul la gură şi la ochi cât pofteşti. Mare invenţie. Nu te ştie nimeni şi îţi poţi face şi abonament…
Eu zic, totuşi, să nu aşteptaţi până „atunci“ când va fi prea târziu şi să nu vă mărginiţi doar la Internet, manifestaţi-vă „acum“ frustrările, în mod fizic, nu virtual, păstrându-vă intactă imaginea şi perfect secretă identitatea: VOTAŢI!…
Briscan Zara este scriitor şi publicist
Îți recomandăm
