Subiectul fiind deosebit de interesant l-am dezvoltat cu câţiva prieteni şi cunoscuţi din diferite medii pentru a încerca să găsesc posibile răspunsuri.

Pe parcursul analizei am constatat că fiecare persoană cu care discut are o părere destul de clară şi de cele mai multe ori bine fundamentată cu privire la cauzele care au dus la manifestarea acestui fenomen. Totodată am remarcat că logica după care este analizată această problemă este cea a găsirii vinovaţilor pentru situaţia constatată. Luând act de această abordare vă prezint diferitele puncte de vedere la care am avut acces.

Majoritatea oamenilor de afaceri consideră că principalii responsabili sunt statul prin Ministerul Educaţiei care nu finanţează locuri în sistemul de stat care să fie corelate cu oferta de locuri de muncă sau prin Ministerul Muncii care nu are programe viabile de informare asupra pieţei forţei de muncă şi programe de reconversie professională care să răspundă nevoilor acestei pieţe. Statisticile furnizare şi programele concepute în acest sens sunt văzute ca ineficinete deoarece nu colectează decât date generale în maniera cantitativă, fară analize de ordin calitativ.

Tot oamenii de afaceri consideră că Universităţile şi liceele sunt responsabile de lipsa de personal instruit deoarece se mulţumesc cu subvenţiile acordate de stat pe cap de student sau elev după o logică ce ţine mai degrabă de modul în care pot fi acoperite orele de muncă ale cadrelor didactice în funcţie de specializarea lor decât de nevoia reală de instruire a studentului sau elevului pentru a fi pregătit să facă faţă pieţei muncii. Un subiect interesant discutat a fost despre universităţile private care ar trebui să aibă programe mai corelate cu piaţa forţei de muncă. Din păcate concluzia a fost că aceste entităţi actionează mai degrabă pe piaţa diplomelor decât pe piaţa creării de forţă de muncă calificată.

Universităţile şi reprezentanţii statului spun că programele şi acţiunile lor sunt tot atât de bune pe cât sunt datele culese din mediul de afaceri privat sau public şi că în piaţa forţei de muncă se găsesc resurse educate pe măsura contribuţiei mediului de afaceri la bugetul din care sunt suportate astfel de cheltuieli. Totodată este acuzată lipsa de cooperare a mediului de afaceri în programe de perfecţionare practică oferite în cadrul programelor de practică sau internship.

Cei mai afectaţi de această situaţie sunt angajaţii care dau vina atât pe stat, pe instituţiile de învăţământ cât şi pe mediul de afaceri pentru lipsa oportunităţilor de dezvoltare professională.

După analizarea tuturor acestor puncte de vedere am constatat că fiecare actor care ar trebui să aibă un rol activ în această piaţă nu îşi asumă în mod conştient acest rol. Statul joacă în piaţa de alocare de fonduri şi subvenţii, Universităţile în piaţa globală de diplome şi certificări academice, agenţii economici joacă exclusiv în piaţa industriei în care activează, iar angajaţii în piaţa de asistenţă socială sau de asigurare a confortului personal.

O pozitionare diferită a  oricărui jucător ca şi participant activ în piaţa forţei de muncă ar putea aduce îmbunătăţiri majore. Dacă statul ar măsura eficienţa investiţiei făcute în pregatirea forţei de muncă în contrapondere cu impozitul plătit în România de forţa de muncă specializată pe bani publici rezultatele ar fi spectaculoase. S-ar întâmpla acelaşi lucru dacă universităţile în loc să numere studentţi subvenţionaţi şi diplome acordate ar evalua studenţi încadraţi în piaţa forţei de muncă pentru care i-a specializat sau dacă companiile şi-ar asuma un rol activ mai mare în dezvoltarea celei mai importante resurse pe care o are la dispoziţie, cea umană. Nu în ultimul rând dacâ angajaţii ar fi dispuşi să investească efort şi bani în  dezvoltarea professională continuă pentru a fi mereu competitivi într-o piaţa a forţei de muncă din ce în ce mai dinamică, lucrurile s-ar schimba semnificativ.