Caută 
1 MIN
Ies cu greu din îmbrăţişarea literelor, din busculada sintagmelor: lumea de dincoace de monitor e parcă mai ireală, mai neverosimilă, calci cu strângere de inimă, temându-te inconştient că palma de ţărână pe care te pregăteşti să pui piciorul se poate lichefia brusc, dovedindu-se o intrare în alt plan sau într-o lume complet diferită, necunoscută şi ostilă.
Amalia a avut, ieri, temperatură albastră, azi, din fericire, are 36, nu ştie nimic despre metateză şi perfidiile ei, dar spune nonşalant, privindu-te zâmbitoare, Larucaşi clipe serine, preferă ciorăpeii roz, fredonează mai mereu ceva şi se tot învârte în faţa unei oglinzi, potrivindu-şi ţinute, atitudini, zâmbete, în fapt tot felul de mutricele, de la uimită la tristă via mirarea înrourată, pe care ştiu că o joacă magistral. Are în congelator o ciocolată mare, neagră, cu o concentraţie de 85 la sută de cacaco şi, din când în când, îi verifică integritatea, deşi ai casei, unul mai împovărat de ani decât altul, nici în gând n-ar îndrăzni să se preteze la un asemenea sacrilegiu. Charlie te pândeşte miţos de sub pat sau de după uşă şi se repede vitejeşte la picior, dacă te apropii cumva, din imprudenţă sau pentru că te mână te miri ce trebuinţă, de linia demarcatoare, vizibilă numai pentru el, dar iată, intangibilă, adevărat tabu. Cei doi motani, încremeniţi pe prag în aşteptarea unor bucăţi de brânză de oi, pe care le spionează încă de dimineaţă, împart, caz unic, probabil, în lumea felinelor, un singur nume şi acela feminin: Verunia. Aerul matinal e tare, pătrunzător, lumina năboieşte crudă şi violentă de peste tot; te simţi ca pe un câmp de bătaie, în faţa unei oşti numeroase, care îşi clatină neîndurarea în muchii. Ies cu greu din îmbrăţişarea literelor, din busculada sintagmelor: lumea de dincoace de monitor e parcă mai ireală, mai neverosimilă, calci cu strângere de inimă, temându-te inconştient că palma de ţărână pe care te pregăteşti să pui piciorul se poate lichefia brusc, dovedindu-se o intrare în alt plan sau într-o lume complet diferită, necunoscută şi ostilă. Saltul acesta din monitor, unde mi-am avut culcuşul până nu demult, pe unde am hălăduit, unde am încercat, pe rând, exultanţa, dezamăgirea, unde m-am travestit până la disoluţie, fiind când un grav, când un clovn, bancagiuori taciturn, mă face stângaci, confuz, cu replici întârziate şi pronunţate nu ştiu cum în ralanti, fapt nostim până şi pentru mine, viţă a unei familii care parcă mitraliază vorbind! Mă uit la fiica mea, apoi la fiica ei, la jocul de umbre şi lumini de pe chipurile lor atinse de puritate, dau Canon-ul pe silenţios, să pot face un clic fără a le tulbura dulcele somn de dimineaţă. Am de străbătut câteva străzi până la şosea, de unde un bolid aproape deşert (lumea e adunată pe la vetre, de Blajini) o să mă ia, ca să mă relanseze în apele atât de familiare, atât de sigure şi ocrotitoare ale ficţiunilor mele. Acolo, printre octeţi, unde zâmbetul fără de prihană al Amaliei nu îţi mai răneşte ochii…
*
N-aş putea spune că Alecu Mocanu a fost pentru mine un Enghidu: n-am ucis împreună lei, n-am strivit, complici, nici măcar o amărăciune, dar uimirea de a-i fi descoperit astăzi numele la grozava rubrică „Blajinii la Jurnal”, din JURNAL DE CHIŞIN|U (numărul din 10 mai a.c.), e la fel de dureroasă ca a personajului din epopee. A murit anul trecut, la 20 octombrie. Oare cum de n-am aflat? A fost secretar general la Uniunea Jurnaliştilor, reporter, mulţi ani, în echipa „Mesager”-ului de la Teleradio-Moldova, în chiar perioada de glorie ai acestei emisiuni, de uriaşă audienţă cândva, lector la universitate… Una peste alta, Alecu a fost ceea ce se poate numi un epicureu al volubilităţii, dar mai ales al pronunţiei. Prin anii ’80 ai secolului trecut, când vorba mai literară şi pronunţia mai îngrijită te izolau cât ai zice peşte în context, punând pe tine spotul unei mefienţe iute generalizată, într-un Chişinău sufocat de dogme şi tabuuri, îţi stătea inima în loc să-l asculţi. Avea o fluenţă incredibilă, iscată parcă din neant şi un fel cochet, insidios şi ostentativ în acelaşi timp, de a rosti. Ţin minte cu câtă încântare l-am auzit prima dată vorbind. Foarte târziu am înţeles câtă voinţă întruchipa acest fel de a fi, construit – negreşit! – în lungi asceze livreşti, în ore benedictine de asimilare. Un om de la care am învăţat să nu-ţi fie ruşine cu a fi la înălţimea propriilor aspiraţii…
Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova.
