Fotografii de arhivă

Nu sunt un admirator necondiţionat al fotografiei artistice. Şi asta pentru că suspectez artificiul, poza studiată, trucurile care edulcorează realitatea, efectele de lumină şi culoare care dau impresia unui frumos căutat, deloc verosimil. Nu-mi plac, în genere, fotografiile seducătoare, ostentative, siropoase, etalând fie o scenografie banală, previzibilă, fie personaje surâzând teatral („ca la fotograf”), fie amestecate în una şi aceeaşi reţetă. Sunt circumspect în privinţa acelor poze care mimează cu stângăcie graţia, bunăstarea şi fericirea. Le socot „estetic-facile”, întrucât par făcute neapărat să placă, să încânte, să flateze orgolii, stârnind premeditat fantasme, complexe şi invidii. Îmi plac, în schimb, fotografiile îngălbenite de timp, cele cu parfum nostalgic şi alură de document.

S-a întâmplat să văd anul acesta, în luna mai, la interval de doar câteva zile, două expoziţii de fotografie – una la Paris, cealaltă la Iaşi. Centrul „George Pompidou” a oferit vizitatorilor o cuprinzătoare retrospectivă dedicată lui Henri Cartier-Bresson, figură emblematică a fotografiei secolului al XX-lea, pionier al fotojurnalismului cu amprentă artistică, supranumit şi „Ochiul secolului” (Pierre Assouline). Aflată în organizarea Institutului Francez şi a Centrului Cultural Ceh, expoziţia itinerantă a cehului Josef Koudelkapropunea ca temă agresiunea sovietică din 1968 şi înăbuşirea prin forţă a ”Primăverii de la Praga”. Ce ar trebui să ştim despre cei doi?

Pentru Henri Cartier-Bresson (1908 – 2004), actul de a fotografia este imprevizibil; el solicită în egală măsură capul, ochiul şi inima. Sutele de imagini adăpostite de muzeul parizian recompun traseul profesional al lui francezului, începând cu tentaţiile suprarealiste din tinereţe, conflictul din Spania, al Doilea Război Mondial, decolonizarea şi „războiul rece”. Începuse, de fapt, cu pictura. Între 1927-28 fusese elevul lui André Lhote. Tot atunci descoperă cartea ieşeanului Matila Ghyka despre „divina proporţie” şi „numărul de aur”, lucrare decisivă pentru întreaga perioadă de formare. Împrumută de la André Breton ideea de „frumuseţe convulsivă”, pe care o aplică în practica fotografică de mai târziu. O imagine surprinsă de aparat trebuie să fie „exploziv-fixă” şi „magic-circumstanţială”. Adică? Să ofere percepţia simultană (mişcare şi repaos) a unui obiect, mizând pe captarea lui întâmplătoare, spontană. Teoretizează conceptele de „moment decisiv” şi de „tir fotografic”, esenţiale în selecţia imaginilor relevante. Se evidenţiază prin redarea unor aspecte inedite ale vieţii cotidiene, dar şi prin implicarea în câteva evenimente contondente, mirosind a praf de puşcă. Este preocupat de imaginile puterii, de raportul om-maşină, de efectele societăţii consumeriste, traiul obişnuit al celor mulţi. Cochetează cu politicile de stânga, aderând la ideologia Partidului Comunist. În 1947, fondează agenţia Magnum Photos, activă şi astăzi. Ulterior, se consacră fotojurnalismului şi reportajului. Îl fotografiază pe Gandhi cu puţin timp înainte de a fi asasinat. În 1975, vizitează România. Memorabile sunt instantaneele făcute în Bucureşti, dar şi cele surprinse în satele din Maramureş. Fotografiază impresionante adunări de partid, îl imortalizează pe Ceauşescu.

Cariera artistică a lui Josef Koudelka (n. 1938) debutează la treizeci de ani, în august 1968, când a reuşit să fotografieze asediului trupelor Tratatului de la Varşovia asupra ţării sale, trimiţând apoi imaginile peste graniţă. Biografia lui Josef Koudelka se intersectează cu aceea a lui Henri-Cartier Bresson. Fotografiile cehului au fost publicate în SUA de agenţia Magnum Photos, a lui Bresson, în anul următor invaziei, fără a fi menţionat numele autorului. Identitatea acestuia a fost deconspirată abia în 1984, când pericolul represaliilor la adresa familiei rămase în Cehoslovacia a dispărut. Fotografiile lui Koudelka au devenit un simbol al luptei pentru libertate, fiind considerate lucrări clasice ale fotojurnalismului postbelic. Acestea redau cu realism sfâşierile, revoltele şi tulburările unui popor aflat vremelnic sub ocupaţie străină. Şi Koudelka a vizitat Romania, încă în anii ’60, preocupat să reţină chipuri expresive de ţigani.

Realizate în alb-negru, imaginile expuse de cei doi artişti fotografi se sustrag regimului estetic familiar. Nu sunt frumoase – în sensul obişnuit; nu creează confort, nu bine-dispun, nu provoacă euforii şi extazuri. Unele par banale, altele triste, cenuşii, oripilante. Se adresează mai puţin ochilor şi răsfăţului vizual, cât „trezirii” sau „mobilizării” conştiinţei. Sunt etice şi mai puţin estetice. Asumi, privindu-le, întreaga lor tragedie.

Cum ar trebui lecturate fotografiile cutremurătoare, obţinute în vremuri neprietenoase, precum cele de război? Documentează istoria, educă suplimentar, explică scandalosul, ajută să înţelegem oroarea? Iată două din opiniile pe care le consider avizate. Departe de a satisface capricii de suprafaţă, astfel de imagini ajung să ne bântuie – spune Susan Sontag -, trezind amintiri de neuitat. „Fotografiile care surprind suferinţa şi martiriul unui popor fac mai mult decât să amintească de moarte, de eşec, de victimizare. Ele invocă miracolul supravieţuirii. A urmări perpetuarea amintirilor înseamnă, inevitabil, a te angaja să reînnoieşti şi să creezi permanent amintiri – mai presus de toate, prin impactul fotografiilor emblematice. Oamenii vor sa aibă posibilitatea de a-şi sonda – şi împrospăta amintirile” (Privind la suferinţa celuilalt, Humanitas, Bucureşti, 2011). Fotografia devine „urma” vizibilă a unei realităţi apuse, cu care suntem – afectiv, cel puţin – solidari. Fotografia nu rememorează trecutul – adaugă Roland Barthes. Efectul produs „nu e acela de a restitui ceea ce a fost abolit (de timp, de distanţă), ci de a atesta că ceea ce văd a existat cu adevărat. Or, acesta este un efect de-a dreptul scandalos. Fotografia, de fiecare dată, mă uimeşte; o uimire ce durează şi se reînnoieşte, neobosită” (Roland Barthes, Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie, Editura Idea Design, Cluj-Napoca, 2010).

Pot fi calificate drept „frumoase” acele fotografii prezentând scene de cruzime şi atrocităţi inimaginabile? Este firesc să cauţi încântare în spectacolul războiului sau al suferinţei celuilalt? Chiar lipsite de aroma seducţiei imediate, fotografii de felul celor aparţinând lui Henri-Cartier Bresson sau lui Josef Koudelka satisfac cu prisosinţă alte rosturi: trezesc amintiri, deşteaptă conştiinţe, uimesc încă prin insolitul, sinceritatea şi, parcă, prospeţimea lor. Poate de aceea sunt privite meditativ, discret, în tăcere.  

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)