O lecţie de demnitate: Oana Orlea – Maria-Ioana Cantacuzino

A murit, cu puţină vreme în urmă, fără ca acest trist fapt să lase prea multe urme în presa noastră culturală (de la cealaltă nu am, oricum, nici o aşteptare), Oana Orlea. Destinul acestei doamne, pe numele ei adevărat Maria-Ioana Cantacuzino, nepoată a lui George Enescu, părea să îi fi retezat încă din frageda tinereţe şansa unei vieţi normale, căci autoarea a devenit, încă din adolescenţă, "duşman al poporului”, cunoscând teribila experienţă a închisorii la o vârstă la care unii nici nu se dumiresc ce e cu ei. Cartea-interviu regizată de Mariana Marin, Ia-ţi boarfele şi mişcă, confirmă încă o dată oroarea căreia comunismul i-a dat naştere aici şi aiurea. Dacă citim astfel de mărturii crude, traversate de un frig al istoriei deloc îndulcit prin detaşarea temporală a confesiunii, ne dăm seama că ficţiunea unor antiutopii cum ar fi Darkness at Noon a lui Koestler este de un realism aproape reportericesc. Autoarea noastră este arestată în 1952, pe când era elevă în clasa a X-a şi, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului, e condamnată la 4 ani închisoare, pe care îi petrece la Văcăreşti, Jilava, Ploieşti etc. Ulterior, şansele îi sunt retezate, fiind nevoită, ca şi Paul Goma, să practice tot felul de meserii, care de care mai umilitoare: e, pe rând, ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti, taxatoare, şamponeză. Cariera ulterioară nu a excelat, chiar dacă ea se sprijină pe nu mai puţin de 7 cărţi apărute înaintea exilului în Franţa, survenit în 1980.

Cartea cea mai importantă avea să o dea scriitoarea, ca un fel de răscumpărare, abia după ce se stabileşte la Paris: Un sosie en cavale a văzut lumina tiparului la celebra editură Seuils, în 1986. Lucru explicabil, căci, se va vedea, în pofida convenţiilor ficţionale ale onomasticii şi ale locului în care trama epică este amplasată, totul aminteşte în roman de România anilor ’80. În 1991, Cartea Românească făcea gestul recuperator şi publica, în traducerea, revizuită de autoare, a Ioanei Triculescu, cartea sub titlul potrivit Perimetrul Zero.

"Perimetrului Zero”, care nu e decât în mică măsură o ficţiune. Leontina, personajul care se trezeşte angrenată într-o intrigă de care nu e deloc responsabilă, este, iniţial, o biată dactilografă, cheiţă neimportantă a unui sistem birocratic care slujeşte, evident, regimul. Ea ştie ce ştiu cu toţii: „Kuty e la curent cu totul”. Sub patronimul de provenienţă argheziană se ascunde dictatorul acestui stat; alături de el e mereu prezentă Mult-Iubita. Iată deja configurată, în liniile ei esenţiale, o realitate mai mult decât evidentă a anilor ’70-’80 din România. Sărăcie, frică, foame, suspiciune, abuz – acestea sunt tuşele unui tablou întru totul plauzibil.

Dar îi este dat Leontinei să ajungă chiar în inima răului. Din cauza unei frapante asemănări cu Mult-Iubita, ea este aleasă de cei puternici pentru a deveni sosia acesteia. Prin urmare, îşi părăseşte viaţa banală, îşi părăseşte apartamentul auster, îşi părăseşte iubitul şi devine un locatar al Perimetrului Zero. Pătrunde, altfel spus, chiar în inima sistemului.

Din acest centru observă cum anume se impune acest regim, cum îşi asigură puterea continuitatea, cum utopia devine teroare programatică. Maestrul de Ceremonii oferă răspunsul cel mai la îndemână: prin exercitarea profesionistă a fricii. El face o teorie stratificată a fricii, una care depăşeşte în cinism variantele pe care le adopta în alte ficţiuni. „Curajul, afirmă el, nu este decât o ficţiune literară. Realitatea înseamnă Frică. E adevărat, există fricoşi care nu ne îngăduie să le bănuim frica, o acumulează, o rafinează până când o transformă în nitroglicerină. (…) Izolaţi, nu sunt deloc periculoşi, chiar acţiunile lor îi elimină. În masă, ar putea fi periculoşi, dar, în cel mai rău caz, ei nu vor reuşi să formeze decât grupuleţe la fel de izolate ca un singur individ”. Prima treaptă, e, prin urmare, aceea a fricii ţinute sub control, care poate răbufni din când în când. Urmează o a doua treaptă: „frica defensivă”. Aceasta „este o frică echilibrată. O poate regla după nevoie, deci îi lasă o totală libertate în limitele pe care şi le-a stabilit singură. E frica cea mai obişnuită. Are avantajul de a fi individualizată. (…) Acest gen de frică cronică impune un minimum de supraveghere. Un pericol: obişnuinţa. O astfel de frică îşi pierde rolul stimulant şi, cu timpul, devine confortabilă, protectoare”. Prin urmare, e vorba de un fel de autocenzură, de un exces de prudenţă. Dar lucrurile se complică, iar sistemul se vede nevoit să inventeze replieri rafinate împotriva unor nedecişi: „Mai există şi şovăielnici, cei care nu ştiu să-şi aleagă ei înşişi frica şi sunt accesibili oricăreia. Asta nu e sănătos. Trebuie impusă o frică dominantă. Idem pentru cele care se încăpăţânează să refuze frica de gradul unu şi de gradul doi, pe care şi-ar putea-o procura singuri, lăsându-se în voia reflexelor dobândite prin dresajul nostru permanent”. Prin urmare, îndoctrinarea, fabricarea omului-mutant, a omului nou continuă cu frica de gradul trei, „aceea a vânatului mereu luat în cătarea puştii”. În cazuri extreme, se recurge la frica de gradul patru, suprema: „ea a vânatului conştient că nu mai are nici o şansă”. Întreaga esenţă a sistemului totalitar stă în această perversă orchestrare a fricii. Nu mai există nici un efort irosit pentru salvarea aparenţelor, căci cei de sus, oligarhii, nu mai au chef să întreţină aparenţele. Pur şi simplu nu mai au nevoie de acest lucru.

Abia când ajunge în miezul puterii, Leontina începe să se teamă cu adevărat pentru sine însăşi, realizând că adevăratul prizonierat e cel din miezul Perimetrului. Într-un final, evadează, ştiind că acest gest echivalează cu o sinucidere. Ajunsă dincolo, unde libertatea nu e doar o lozincă, ea înţelege foarte bine că „braţul lung” al regimului o va ajunge. Ştie oricum prea multe, iar asta nu poate rămâne nepedepsit. Ceea ce a câştigat nu e, prin urmare, decât o „frică liberă”. Bună şi ea, pentru că acolo, în Perimetrul Zero, s-ar fi înstrăinat cu totul de sine însăşi. Pentru că acolo dizolvarea personalităţii este condiţia supravieţuirii. Leontina nu câştigă decât un incert răgaz de a-şi face ordine în conştiinţă. Primul rând al cărţii sună, deloc întâmplător, foarte categoric: „ştiu că vor sfârşi prin a mă ucide. Nu am nici o idee în ce moment se vor hotărî să o facă”. Dar această permanentă incertitudine este preferabilă confortului abrutizant de dincolo. Leontina alege libertatea, pentru ca acasă aceasta nu mai e posibilă.

Pentru ca acasă nu mai e permis să rămâi om.