Poveste cu zăpadă

* Albă ca Zăpada se simţea cel mai bine primăvara, vara şi toamna; când venea iarna, Albă ca Zăpada nu se simţea prea în largul său, din mai multe motive. De exemplu, de fiecare dată când ningea, iar natura se acoperea cu o mantie albă ca zăpada, Albă ca Zăpada nu se mai vedea defel pe fundalul alb. Când era mai mică şi se juca în zăpadă, Albă ca Zăpada fusese luată de mai multe ori cu lopata de muncitorii de la deszăpezire, care n-o observaseră; tot în copilărie a încercat să meargă şi cu uratul, dar striga în zadar "Iarna-i grea, omătu-i mare!", că bieţii gospodari doar auzeau o voce şi un clinchet de clopoţel, dar de văzut, n-o puteau vedea, deci biata fată venea acasă fără nici un ban, fără nuci poleite, mere sau covrigi. De mai multe ori, taică-său, Împăratul, încuiase uşa castelului, la lăsarea nopţii, uitând-o pe Albă ca Zăpada afară, în zăpadă şi frig, fiindcă n-o văzuse. Mai încoace, fata a primit şi peţitori – tot într-o iarnă era. Împăratul i-a spus prinţului Făt-Frumos: "Fiică-mea? Habar n-am pe unde-i, cred că-i pe-afară, se joacă prin zăpadă!". Desigur, prinţul n-a văzut-o pe Albă ca Zăpada, deci a plecat acasă la el, ceea ce ni se pare logic: dumneavoastră v-aţi lua de nevastă, orbeşte, o duduie pe care să n-o vedeţi şi despre care să aflaţi de-abia în primăvară, când se topeşte zăpada, că e grasă, şleampătă şi balcâză?

* Iarna trecută, Albă ca Zăpada s-a săturat, şi-a făcut bagajul şi a plecat de-acasă. Cum mergea ea prin pădure, s-a întâlnit cu lupul şi l-a întrebat "Ce faci, lupule?". Fiind iarnă şi zăpadă, lupul n-a văzut-o; doar a auzit o voce, deci s-a speriat, a leşinat şi a căzut; din burta lui au ieşit, nevătămate, Scufiţa Roşie, bunicuţa ei şi cei trei iezi. Scufiţa Roşie se vedea pe zăpada albă ca o pată mare, roşie, dar Albă ca Zăpada nu se observa, deci şi-a continuat drumul. Ceva mai încolo s-a întîlnit cu Prâslea, paznic contractual la livada cu mere de aur. Mere de aur nu mai erau în pomii de aur, fiind iarnă, dar Prâslea păzea pomii de aur să nu vină unii cu drujbe şi căruţe, să-i facă lemne de foc de aur. Desigur, n-a observat-o pe Albă ca Zăpada, care a trecut pe lângă el şi care ar fi putut fura în voie dacă n-ar fi fost învăţată de tatăl său, Împăratul, că nu-i frumos să furi. Zmeul Zmeilor stătea în bârlog când Albă ca Zăpada a trecut prin faţa sa. "Simt miros de om pe-aici!" a zis el, dar n-a văzut nimic, aşadar a început să-şi pună întrebări dacă n-are nevoie de ochelari cu mai multe dioptrii…

* Într-un târziu, Albă ca Zăpada a ajuns la o căsuţă dintr-o poieniţă. A strigat ea ce a strigat; nimeni nu i-a răspuns, deci a intrat. Înăuntru totul era mic: şapte pătuţuri, şapte scăunele la o măsuţă, şapte dulăpaşe etc. Seara, cei şapte pitici s-au întors de la serviciu. Erau îmbrăcaţi diferit, în cele şapte culori ale curcubeului. Erau şi diferiţi: primul era lacom, al doilea era desfrânat, al treilea avea poftă de bani, al patrulea era un invidios fără pereche, al cincilea era mânios, al şaselea era leneş, iar ultimul era trufaş. Cele şapte păcate capitale se regăseau în cei şapte pitici…

* După o săptămână (şapte zile, adică), Albă ca Zăpada ajunsese să se înţeleagă de minune cu cei şapte pitici: ea le gătea, le spăla (la maşina de spălat Alba Lux) şi le spunea poveşti la culcare, iar ei o trimiteau să fure ba găini, ba câte-un miel sau un purcel de prin satele învecinate, ba lemne de foc de aur din livada păzită de Prâslea. Cînd n-o trimiteau la furat şi voiau să ştie unde se află fata albă ca zăpada, cei şapte pitici îi trăgeau cu bidineaua, pe spate, o dungă mov. Habar nu avem dacă este sau nu adevărată povestea asta; înclinăm să credem că e, fiindcă pe raza localităţilor din jurul pădurii în care locuiesc cei şapte pitici s-au semnalat mai multe furturi din gospodării particulare.