Caută 
1 MIN
Să ne înţelegem: nu este vorba de credinţă şi de libertatea ei în toate formele sale de manifestare. Acestea sunt perfect asigurate în toate ţările democratice în care, ca religie, creştinii sunt majoritari. Este vorba de relaţia Stat-Biserică.
Trebuie să ne amintim că şi în lumea creştină, în Evul Mediu, statul şi biserica vieţuiau într-o veritabilă simbioză. Imperiul Bizantin, Cnezatele ruseşti şi, apoi, Imperiul ţarilor, chiar Voievodatele româneşti ş.c.l., sunt exemple semnificative ale acestei simbioze.
Lumea musulmană trece, azi, prin mari frământări printre ale căror cauze se găseşte şi dorinţa unor forţe, tot mai numeroase şi influente, de a separa Statul de Biserică.
Egiptul este, din acest punct de vedere, un caz tipic. Fraţii Musulmani au câştigat anul trecut alegerile. Preşedintele lor, Mohammed Morsi, a fost ales prin vot direct, universal şi secret – este drept, cu contestările obişnuite.
Şi azi, după doar un an, este răsturnat, arestat la domiciliu, iar mulţi lideri ai Fraţilor Musulmani au aceeaşi soartă.
Preşedintele interimar este şeful Curţii Constituţionale, iar prim-ministru a fost deja desemnat El Baradei – fost director general al AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică), cu sediul la Viena. Acesta, premiat Nobel pentru pace, este un om care a trăit ani mulţi în inima democraţiei europene (între timp s-a renuntat la propunere şi a fost desemnat altcineva). Se vor organiza, bineînţeles, alegeri anticipate şi parlamentare şi prezidenţiale. Şi, tot bineînţeles, Armata este cea care a şi scris scenariul şi l-a şi pus în aplicare.
Dar nici Morsi şi nici FM nu cedează. Demonstraţii, contrademonstraţii, armata în stradă, tancuri, morţi, răniţi – mă rog, tot tacâmul. Se vorbeşte de lovitură de stat şi, la drept vorbind, mişcarea are toate ingredientele unei asemenea lovituri. Vorba lui Pristanda a lui nenea Iancu: curat anticonstituţional, da umflaţi-i!
Ce urmează?
Să ne amintim că demonstraţiile anti-Morsi şi anti FM au scos în stradă milioane de oameni, vreo 15 după estimările cele mai credibile; de asemenea să observăm că schimbarea s-a făcut sub patronajul armatei. Să privim şi în urmă puţin.
Creatorul Egiptului modern, al Republicii Egiptene, a fost colonelul Gamal Abdel Nasser – în 1952 – care, nu mult timp după aceea, i-a trimis pe Fraţii Musulmani în ilegalitate. Nici Anwar El Sadat, urmaşul lui Nasser, nu i-a iubit mai mult, fapt pentru care – între altele – a şi fost împuşcat.
Mubarak i-a marginalizat, în continuare, aşa încât între cei care l-au răsturnat, Fraţii Musulmani erau în frunte. Odată veniţi la putere, aceşti Fraţi Musulmani au încercat să aplice aceeaşi tactică – în condiţii diferite, e drept – ca Erdogan în Turcia, adică să re-islamizeze, treptat, viaţa politică şi socială a Egiptului. Rezultatul se vede: o masă uriaşă de oameni se opune, iar în fruntea ei este El Baradei – un om aflat sub puternica influenţă a democraţiei europene. Aşadar, simbioza stat-biserică în Egipt, este tot mai contestată – fenomen apărut încă pe timpul lui Nasser.
Şi mai este ceva. Moştenirea istorică, mai ales cea de la nivelul subconştientului colectiv, nu dispare aşa uşor. Să ne amintim, aşadar, că Egiptul a fost una din primele ţări în care creştinismul a învins, iar Patriarhia Alexandriei este, până azi, una din cele patru patriarhii ecumenice ale creştinismului ortodox – alături de cele din Ierusalim, Antiohia şi, desigur, Constantinopol. Să recunoaştem că arabii – ca şi otomanii, ulterior – nu obligau popoarele cucerite să trecă la Islam, ci doar impuneau „gavurilor” – ghiaurilor, necredincioşilor – nişte taxe suplimentare (cizye). Aşa se explică de ce în Egipt, între 8-10 % din populaţie este creştină, supusă bisericii Copte – de la Al Gupta, nume arab mai vechi al Egiptului. Aşadar, milioane bune de creştini se consideră discriminaţi, fapt ce complică, în plus, politica de reislamizare a Fraţilor Musulmani şi sprijină pe cei care gândesc o separare a statului de Biserica în Egipt.
Desigur, în spatele a ceea ce se întâmplă în Egipt, stau şi alte cauze mai complexe şi chiar mai importante, de ordin social – cum ar fi sărăcia şi starea economică, în general.
Dar acestea sunt cauze ale mişcărilor sociale de peste tot; în Egipt, însă, eu văd pe lângă şi în spatele lor, şi această cauză mai subtilă, mai greu de decelat, dar nu şi mai puţin importantă, care este lupta pentru dez-islamizarea statului. Se pare că epoca – foarte lungă – a Statului Islamic, în general, se află în criză şi începe, timidă, epoca statului laic, chiar dacă populaţia rămâne majoritar musulmană.
Dacă am dreptate, atunci ceea ce se întâmplă pe malurile bătrânului Nil este adevărata “primăvară egipteană”.
P.S. Ştiri de ultimă oră spun că în Egipt situaţia se agravează. Armata nu mai reuşeşte să separe eficient cele două părţi, iar, ca peste tot în asemenea situaţii, au apărut şi provocatori care au atacat soldaţii; în consecinţă, morţii şi răniţii s-au înmulţit spectaculos. Se spune, de asemenea, că Salafistii – o grupare importantă a musulmanilor egipteni – ar fi de partea noii puteri, fapt care-i sporeşte şansele de succes. Au condiţionat, însă, sprijinul lor de retragerea propunerii ca El Baradei să fie prim-ministru. Aşadar, lucrurile se complică, se schimbă de la o zi la alta, iar istoria ţărilor arabe arată că grupări ca cea a Fraţilor Musulmani nu cedează aşa uşor; acum le-au venit în ajutor şi „fraţii” din Hamas. În Egipt miroase a război civil şi numai Armata, dacă rămâne unită, poate să salveze ţara de această tragedie. Din păcate, trebuie să recunoaştem paradoxul lumii musulmane: drumul spre democraţie trece prin dictatura militară. Cum bine spunea un politolog: mai întâi ordine şi apoi democraţie. Cu condiţia ca militarii să nu prindă gustul puterii că atunci, adio democraţie.
Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi
Îți recomandăm
