Punctul 8 tulbură Libia (I)

De Mihai BACIU

joi, 09 mai 2013, 01:50

1 MIN

Ceea ce se întâmplă, însă, în ultimele zile în Libia, nu mai este rezultatul unor nemulţumiri individuale şi nici al acţiunii unor grupări teroriste islamice sau de altă natură. Este vorba de cu totul altceva. Şi acest altceva aminteşte de ceea ce s-a întâmplat în ţările europene foste comuniste, după căderea regimului. Cine nu-şi aminteşte de cuvântul lustraţie, mult invocat şi în România, până acum câtiva ani?

Imediat după eliminarea sângeroasă – spectacol primitiv, amintind de răzbunările de tip biblic-tribal – a lui Gaddafi – am spus, fără să am nici cea mai mică îndoială, că în Libia, încă multă vreme, nu va fi linişte şi pace, nemaivorbind de democraţie. Cauzele invocate atunci sunt la fel de actuale şi acum: structura tribală a ţării, Islamul, lipsa unei tradiţii democratice etc. Nu este inutil să amintim că orice răsturnare socială violentă – revoluţie, răscoală, lovitură de stat ş.a.m.d. – este urmată, aproape întotdeauna, de perioade mai lungi sau mai scurte de tulburări, de ciocniri de interese între foştii aliaţi, de lupte pentru putere, de amestec al unor forţe externe etc. Nu rareori revoluţiile, precum zeul primordial Cronos, îşi mănâncă proprii copii.

Ceea ce se întâmplă în Libia de la căderea lui Gaddafi, confirmă punct cu punct această viziune pesimistă asupra revoluţiilor, mai ales a celor violente.

În septembrie trecut, complexul diplomatic american din Benghazi – leagănul revoluţiei libiene – a fost pur şi simplu distrus într-un atentat în care au murit ambasadorul Christopher Stevens şi alţi trei americani. Se spune că teroriştii islamişti ar fi fost autorii. Evenimentul a produs emoţii în America, iar Secretariatul de Stat – MAE american – condus pe atunci de d-na Hilary Clinton, a fost acuzat – chiar în Senat – de neglijenţă privind securitatea obiectivului.

Recent, pe 23 aprilie a.c., Ambasada Franţei de la Tripoli a fost ţinta unui atentat cu maşină-capcană, cu autori necunoscuţi. În ultimele luni, în Benghazi, s-au succedat mai multe atentate şi a avut loc un adevărat val de asasinate.

Toate cele de mai sus pot fi puse pe seama terorismului, islamic sau neislamic. Pot fi şi răzbunări individuale sau acţiuni disperate ale unor frustraţi, dezamăgiţi, nemulţumiţi etc, tipuri umane care apar cu duiumul după marile răsturnări sociale.

Desigur, nu este vorba de sensul general al acestui cuvânt – care provine din latinescul lustratio şi care desemna un ritual (o ceremonie) de purificare a unei persoane, a unui câmp etc. Mă refer, aici, la sensul lui politic, căpătat după 1989, şi care desemnează o lege sau un ansamblu de legi prin care s-ar limita, sau chiar elimina, accesul la putere al celor vinovaţi de abuzuri, crime etc., în perioada comunistă. Aşadar, tot un fel de purificare, dar a câmpului social-politic.

Nu este scopul acestui articol de a analiza ce s-a făcut şi ce nu în România privitor la chestiunea lustraţiei; cert este că, odată cu apariţia celebrei Proclamaţii de la Timişoara s-a pus semnul egalităţii între lustraţie şi punctul 8 al sus zisei Proclamaţii care cerea, expres, o aplicare fermă a lustraţiei în viaţa politică românească post-revoluţionară.

Toate ţările europene post-comuniste au avut un Punct 8 în programele diferitelor partide, pe care l-au aplicat într-o formă sau alta, mai severă sau mai blândă, dar comisia alcătuită de nemţi – condusă de pastorul J. Gauck, acum preşedinte al Germaniei – a creat un fel de model-cadru în materie. (Continuarea în ediţia din 16 mai)

Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi