Caută 
6 MIN
În urmă cu vreo trei decenii, pe la vârsta primului buletin de identitate, am avut şi primul disc (cadou din străinătate). Evident, de rock: era – ne amintim şi acum – o compilaţie, "The Beatles 1962-66" ("Albumul roşu", cum îi mai spun colecţionarii). Au urmat Rolling Stones, Deep Purple, Led Zeppelin, Iron Maiden, Foreigner, Pink Floyd, Genesis etc.). În aceeaşi perioadă am avut şi prima chitară electrică (Reghin, 1290 de lei; o păstrăm şi azi, ca amintire, deşi am mai adunat alte zeci). Eram rockeri, iar rock-ul a rămas în sufletul nostru, chiar dacă împarte locul cu muzicile clasice şi preclasice, cu jazz-ul şi blues-ul. Şi n-am fost, nu suntem şi nu vom fi satanişti: dimpotrivă!
* * *
Ce se întâmplă acum e groaznic şi nu vrem să insistăm prea mult, fiindcă iar ni se ridică tensiunea, cu gândul la compatrioţii care nu gândesc. Că veni vorba despre tensiune ridicată: în ultima perioadă au apărut articole / bloguri / clipuri / mesaje / bârfe / etc. despre satanismul rockerilor. Toate, din partea unora care n-au habar despre fenomen / istorie / personaje / showbiz / limbă engleză / etc. Am auzit, citit şi văzut, printre altele, cum că "Alice Cooper, care a murit în chinuri, e AC de la AC/DC şi AC/DC înseamnă After Christ / Devil Come etc." şi alte asemenea. Păi, Alice Cooper este viu şi vioi şi n-are legătură cu AC/DC: e american, se numeşte de la botez Vincent Furnier şi şi-a luat pseudonimul după trupa Alice Cooper, în care a fost solist, în timp ce AC/DC sunt australieni, iar numele de AC/DC a fost copiat de pe maşina de cusut a lui Margaret (sora lui Angus şi Malcolm Young, chitariştii trupei). Multe aparate au, la spate, un buton AC/DC, care comută de la curent alternativ (Alternating Current, AC – mai exact, priză), la curent continuu (Direct Current, DC – mai exact, baterii). Primul lor album, din 1975, se numeşte "High Voltage", adică "Înaltă Tensiune" (a propos de tensiunea care ni s-a ridicat) şi cui spune că e ceva satanist îi urăm să rămână într-o odaie împreună cu nişte electricieni furioşi şi jigniţi, înarmaţi toţi cu pistoale – de lipit, evident. Ca o chestie: dacă analizăm profund muzica AC/DC observăm că vine mai ales din blues…
* * *
Nu negăm că există şi formaţii, mai ales scandinave, care bagă tare în faţă partea întunecată şi, în concerte, fac referiri la Ucigă-l Toaca, dar sunt prea puţine ca să conteze, publicul e restrâns, iar cu timpul muzicienii şi spectatorii renunţă, fiindcă se maturizează şi le vine mintea la cap. E show-business: de exemplu, muzicieni absolvenţi de Conservator, care n-au găsit loc la vreo orchestră simfonică şi şi-au făcut trupă black-metal, cu care câştigă (nu prea mult) speculând teribilismul unor puşti dintre cei care se adună noaptea în cimitir, lângă o mâţă moartă. Mai demult am cunoscut şi noi un aşa june de vreo 16 ani: supărat pe bunica (nu-i mai dădea bani de buzunar, că rămăsese repetent) şi văzând că avea icoane multe în casă, s-a răzbunat, ca un satanist feroce ce era, şi i le-a întors cu susul în jos – auzise el ceva despre satanişti care întorc crucea. Totuşi, crucea întoarsă e un simbol creştin: cea pe care a fost răstignit Sfântul Petru, fiindcă nu s-a simţit demn să fie răstignit pe o cruce la fel ca a Mântuitorului! Şi dacă tot amintim simboluri, nici semnul cu degetele ţinute ca nişte coarne nu-i satanist, ci dimpotrivă: e gest de alungare a celui rău, a "cornutului" şi a deochiului, folosit de italieni. A fost adus în muzica heavy metal de regretatul Ronnie James Dio, care l-a împrumutat de la bunica sa din Italia – dar cei care afirmă că ar fi ceva demonic habar n-au de asta şi, evident, nici nu-i interesează să afle…
* * *
De câţiva ani corespondăm mai intens cu muzicieni de prin SUA: absolut toţi, pe lângă trupele în care evoluează / studiourile în care prestează, cântă în formaţiile unor biserici! Peste tot există "Worship bands", trupele de muzică religioasă ale parohiilor – cum sunt corurile noastre bisericeşti, doar că au chitare, clape, tobe, amplificare. De la gospel la blues e o distanţă mică, iar de la blues la rock cam la fel. Putem aminti şi miile de trupe de Christian Rock (rock creştin) – prin urmare, e lesne de văzut că, pe undeva, toate chestiile astea, despre legătura dintre rock şi satanism, nu merg, nu se pupă, sunt false! Manelele, într-adevăr, sunt satanice: promovează iubirea de bani, de arginţi, ochii dracului – plus afirmaţiile complet necreştineşti gen "Să moară duşmanii!" etc. Dar destul text: să mai dăm drumul şi la muzică – o creaţie divină, la urma urmei, fiind vorba despre un dar care nu poate veni decât de Sus:
* * *
Mai întâi, o piesă groaznic de satanistă, despre faptul că s-a terminat şcoala (asta înseamnă School’s Out, nu ceva cu draci) şi că începe vacanţa de vară:
Alice Cooper – School’s Out
Tot el, şi mai satanist ca de obicei (evident că respectivii, cei care confundă rock cu drack, habar n-au de limba engleză şi nu înţeleg versurile):
Alice Cooper – Every woman has a name
Şi bătrânii demonici de la AC/DC:
AC/DC – High Voltage
AC/DC – You Shook Me All Night Long
După cum povesteam mai sus, iată şi Christian Rock – rock creştin – pentru care trebuie să ai deschidere de suflet şi de minte. Şi să înţelegi versurile. Deci, da, e mesaj creştin, evanghelic, dar e şi rock. Se pare că mesajul creştin şi rock-ul se împletesc foarte bine, în ciuda răuvoitorilor şi ignoranţilor…
The Letter Black – Hanging On By A Thread
The Letter Black – Believe
The Letter Black – The Only One
Fireflight – Unbreakable
Iată chiar şi trupe din categoria "Worship band", de muzică bisericească (nouă ne sună a un fel de pop-rock-new-wave mai agreabil decât al multor trupe celebre):
Şi, la final, să nu-i uităm pe cei care, prin moartea lor, ne-au mai dat măcar o mică speranţă. Goodbye To Goodbye To Gravity! RIP!
Goodbye To Gravity…
