Puscariile Botosaniului semanau groaza printre detinutii politici

Puscariile botosanene erau renumite
Nu o data, cind dau de greu, semenii nostri obisnuiesc sa invoce vremurile apuse, cind, zic ei, se traia mai bine, aveau servici, toata lumea era multumita. "Marturie" stau vestigiile acelor vremuri, inca neafectate de trecerea timpului, care demonstreaza ca orice nostalgie este nejustificata. Si nu doar atit, ci chiar o sfidare la adresa suferintelor a sute de mii de oameni. Puscariile si locurile de detentiei din Botosani pot oricind dovedi ca vremurile de odinioara n-au fost chiar atit de "glorioase". Si pentru a va convinge de acest fapt, s-ar merita, daca aveti treaba in preajma, sa vizitati incaperea in care se afla arhiva Camerei de Comert si Industrie din Botosani. Nu este insa sigurul loc de detentie de pe raza orasului Botosani. Orasul nostru a fost renumit de-a lungul timpului pentru "trainicia puscariilor de aici si "lipsa de maniere" a organelor de ancheta. Alaturi de Aiud, Poarta Alba, Rimnicu Sarat, Botosaniul era localitatea care semana panica in rindul celor anchetati nummai prin simpla pronuntie a numelui. Dintre renumitele locuri de detentie ale tirgului, asta se mai pstreaza doar citeva. Una din ele este Casa Vrabie, in care astazi se afla Centrul de Seminte. Linga piata centrala, in cladirea in care astazi se afla sediul societatii Panda, in perioada interbelica a functionat Siguranta Statului. Amenajata cu doua rinduri de beciuri, cu camera de tortura in beciul de jos, era parca special pregatita pentru anchete si detentie in conditii cit mai inumane. Puscaria mare a Botosaniului a functionat insa in cladirea care astazi gazduieste sediul societatii Bomatex. Zeci de mii de detinuti si-au facut vremelnic "stagiul" aici. Dintre ei cel mai renumit este fara indoiala faimosul bandit Gheorghe Coroi. Si acestea nu sint inca toate locurile de detentie ale urbei noastre. Au mai fost, desigur, si altele dat timpul sau buldozerele intrecerii socialiste le-au ras de pe fata pamintului.
"Codrului de-i rupi o ramura, ce-i pasa codrului de ea, ce-i pasa Securitatii de viata mea?"
Actuala cladirea in care se afla acum Camerei de comert a gazduit pina in 1955 sediul Securitatii din Botosani. Ca o ironie a sortei, dupa 1955 cladirea a fost transformata in gradinita. Apoi dispensar, iar pina la schimbarea regimului a gazduit sediul ICRTI. Daca prin birouri nu se mai simte aerul vremurilor de tortura, in incaperea arhivei inca mai salasluiesc marturiile groaznicelor evenimente de atunci. Un perete capitonat cu scindura, ca un letopiset, este cronica celor mai amare vremuri ale perioadei comuniste, in care cei adapostiti aici, vremelnic sau definitiv, si-au trecut, pentru eternitate, gindurile lor dinaintea si din urma torturii. de fapt ingusta camera a arhivei era locul de tortura a celor care, cu gindul sau cu fapta, au pacatuit la adresa politicii de stat de atunci. Si poate ca de aceea merita acum de reprodus macar acele mesaje care au rezistat cariilor si altor fenomene generate de trecerea timpului.
"Inchis nevinovat. Altul face si nevinovatul tr…", glasuieste una dintre inscriptii, semnata de un oarecare Cojocaru P. De altfel numele acesta mai figureaza pe alte citeva inscriptii la fel de disperate si descurajante: " Daca veniti aici scrieti-va numele pe aceasta usa", mai scrie acelasi Paul Cojocaru, folosind, pentru acuratetea informatiei, grafia autorului. Undeva, mai jos, un alt mesaj:" Feriti – Pedeapsa – Nevinovat" Aceeasi mina scrie alaturi: "Codrului de-i rupi o ramura, ce-i pasa codrului de ea, ce-i pasa Securitatii de viata mea?"
Beciul infiorator
Alte mesaje sint inscriptionate cu decupaje din ziar. Din pacate putine din ele mai pot fi reconstituite. Pe unul doar mai poate fi descifrat cuvintul POLITIC. Sint foarte multe date pe scindurile camerei de tortura: "27 iulie 1948, Vamesu C-tin", "Cojocaru Paul, 8 feb.1951", "24, miercuri, joi, vineri, simbata, D. Bogatu", sau "3 iunie Buc. Tutu R. dirijor cor". In lipsa altor mijloace de comunicare cu cei de afara, uniii detinuti s-au folosit tot de captuseala de scindura a peretelui camerei de tortura pentru a transmite informatii despre ei celor dragi de acasa: " Cine scapa de aici sa scrie la Buc. ca taticul lui Dinu si Calina e sanatos. Doresc tot binele sotiei mele dragi si o rog sa nu ma uite. Ciupagea. str. 21 feb. Pasaj Bucuresti. 5 IV 1950." Scrisul dezordonat, cu multe prescurtari dovedeste timpul limitat pe care detinutii il aveau la dispozitiei pentru a-si lasa impresiile pe acel perete. Dar si disperarea si lipsa sperantei ca vor mai scapa teferi.
Dind la o parte un chepeng greoi, din dulapi de stejar, si se desfasoara in fata ochilor imagini infioratoare. O scarita abrupta, din trei trepte, duce direct in beciul unde erau gazdiuti cei care s-au incumetat sa se impotriveasca regimului. Igrasia si damful de aer statut inca mai pastreaza in ele cosmarul detinutilor politici care au avut nefericita ocazie de a fi zacut aici. Zidurile groase, din caramida iti taiau orice doza de optimism ca vei mai putea vreodata vedea lumina zilei. O ferestruica de o schioapa, cu vitraliu, era singura corespondenta cu aerul de afara. Cind era inchisa numai bezna domnea in incapere. Celula, ceva mai rasarita decit un cuptor taranesc, are tavanul atit de jos incit pina si cei mai ghindoci detinuti erau nevoiti sa stea cocosati. Singurul "mobilier" al incaperii era constituit doar din dispozitivele de care se prindeau catusele arestatilor. Ceva anume te face sa nu zabovesti prea mult in incapere. Poate aerul imbixit, ori imaginatia care te duce cu gindul la teroarea anilor ’50, vremuri pe care inconstienta unora le regreta si azi. Gratiile imense de la iesiri iti mai arunca o ultima imagire decupata parca din filmele de groaza.
Cine stie citi semeni de-ai nostri au trecut prin purgatoriul actualului sediu al CCI? Zeci, sute, ori poate chiar mii. Unii poate ca mai traesc si astazi si-si scuipa in sin cind trec prin preajma. Numai ei stiu cita suferinta a fost incartiruita aici in urma cu jumatate de veac. Printre cei multi pe care soarta si nedreapta judecata i-a trimis in beciul de trista rezonanta istorica s-a numarat si tatal prefectului Alexandru Simionovici. Recunostinta noastra e mult prea putin pentru suferintele lor. Este insa tot ceea ce le putem oferi deocamdata. A regreta insa acele vremuri este insa o palma nemeritata pe obrazul celor pe care demnitatea nu i-a parasit nici atunci cind viitorul si-l vedeau compromis. (Florentin FLORESCU)