Caută 
8 MIN
Intr-o dimineata de primavara, in urma cu vreo zece ani, un zgomot ciudat dadea desteptarea in intreg orasul. Populatia Botosaniului a reactionat in fel si chip pe atunci, in functie de ce credea fiecare ca se intimpla. Unii puneau zgomotul pe seama unui accident de circulatie cu faptasul fugind de la fata locului, carabanind dupa el si "materialul probator", cum ii spun avocatii. Altii incepeau sa injure pe la ferestre, crezind ca vreo gospodina matinala a iesit din casa si tiriie ligheanul pe caldarim. Problema a fost elucidata imediat si toata lumea a fost multumita: atunci, in acea dimineata de primavara din urma cu zece ani intra in circulatie primul tramvai din Botosaniul nostru. Era ora cinci dimineata si am iesit atunci sa-l intimpin cum se cuvine. Lumea era speriata. Multi nu mai vazusera asa ceva decit poate la televizor. Insa toata lumea era de acord atunci ca tramvaiul este o necesitate si rasuflau usurati ca de acum incolo nu se vor mai inghesui in inflexibilele autobuze pe care le foloseau pina atunci ca sa ajunga la slujbe. Mai retin de atunci imaginea unei taranci batrine, cu papornitele ei din papura pline cu zarzavat, care tocmai traversa strada catre piata. In fata ineditului, femeia abia a apucat sa descrie in vazduh citeva cruci exclamind: "Ptiu, drace! Aistea o pus trenu’ si pe susa!"
Tramvaiul a rebegit de tot
Multa vreme de atunci incoace am circulat aproape zilnic cu tramvaiul si chiar ma mindream ca prin asta a intrat si orasul nostru in rindul asezarilor moderne, unde nu trebuie sa masori asfaltul cu talpa ca sa le admiri frumusetile. Ma rog, atitea cite sint. Noi aveam tramvaiul la dispozitie in acest scop, mijloc modern de transport, cu care doar alte sapte – opt orase din tara se puteau mindri pe atunci. Au trecut zece ani de atunci si tramvaiul a rebegit de tot. Azi abia se mai tiriie ca un limax pe sinele parca si ele plictisite de greutatea pe care o suporta inutil.
Am strabatut din nou zilele trecute orasul cu tramvaiul, ca sa compar efervescenta de acu’ zece ani, cind zeci de mii de muncitori luau cu asalt zona industriala, inaugurind cum se cuvenea pe atunci o noua zi de lucru, cu lehametea contemporana, parca mult prea nefireasca pentru un oras recunoscut tocmai prin vitalitatea locuitorilor sai.
Jumatate de ora am tot asteptat in fata redactiei – statia de plecare a tramvaiului 101 – pina cind un morman de fiare vechi pe care abia se mai puteau deslusi cite ceva din reclama la automobilele Daewoo se rasuci anevoie, hotarit sa mai indrazneasca o cursa cu riscurile cuvenite. Adica cu posibilitatea de a ne lasa pe sina cu proxima ocazie, cu proxima defectiune sau intrerupere a curentului electric. Pluralul folosit este o licenta gazetareasca, dictata de prezumtia ca pe traseu vor mai urca si alti calatori, fiindca deocamdata eram singurul. Nici n-apuca bine tramvaiul sa prinda viteza, sa-si dea drumul la vale, ca s-a si oprit la crisma "Panda", unde cica e statie. Cindva cladirea aceasta adapostea sediul sigurantei statului, strabunica SRI-ului de azi si mama adoptiva a fostei securitati. Beciurile de odinioara, locuri de tortura dupa cum spun istoricii, azi sint pline de navete cu Sankt Petersburg, ceva cu efect asemanator, dar mult mai usor de suportat. Nu-i timp insa de gindit la asta fiindca tramvaiul a si luat-o din loc. De ce-a mai oprit nu stiu, fiindca n-a urcat si n-a coborit nimeni.
"Ce s-a gindit Antonescu?"
Cu eforturi disperate, reptila metalica a facut curba din intersectia denumita cindva "Podul de piatra". Abia de-si mai putea reveni in linie dreapta. Scirtiia reumatic din toate incheieturile in timp ce vatmanul tinea mortis sa ajunga in statia pietii inaintea unui maxi taxi. De data aceasta a avut noroc. Si ca nu cumva norocul sa-i scape, taxatoarea a si venit cu incasatul. Aici, in statia pietii, e ca la pescuit: sint zile in care poti prinde consistent, ca sa poti raporta o cifra de incasari cit de cit multumitoare, dar mai sint si zile in care te uiti ca milogul in traista si-ti dai seama ca ai mai facut o cursa de pomana. Fiindca daca n-ai luat ceva clienti de la piata, pe restul traseului sint slabe sperantele. De data asta a fost cu noroc, au urcat cel putin zece persoane platitoare de bilet. La 2 mii bucata ies 20 de mii, ceea ce nu-i putin lucru pentru taxatoare.
Trecem de Casa Cartii cu poticneli. E greu la deal, tramvaiul se zguduie in dreapta si-n stinga. Incerc sa-mi notez ceva, dar pixul imi joaca feste, mergind ca acul unui seismograf. Undeva, in dreapta, scheletul unui bloc imi atrage atentia. Constructia cu pricina e inceputa de pe timpul lui Ceausescu si termenul ei de predare se reinnoieste an de an. Acum, pe panoul din fata ei e trecuta data de 30 octombrie 2000. Nu mai avem mult pina atunci, sa vedem ce urmeaza.
Inca un rotocol in fata noului sediu al Banc Post, mare cit o zi de post, neterminat si amplasat cu spatele la strada si ajungem intr-o noua statie. Cum se numeste statia e greu de precizat. Plina fiind de circiumi si zahanale, fiecare o denumeste in functie de preferintele lui in domeniu: Zodiac, Rio, Dallas etc. Aici urca un barbat lung de parca nu se mai termina, cu o palarie vinatoreasca indesata pina la semnele de arma. Avea ceva de discutat si n-avea cu cine. S-o fi gindit ca in tramvai isi va gasi in partener de conversatie pe masura. "De ce ne-am aliat noi cu neamtul, ca sa-i batem pe rusi? Ce s-a gindit Antonescu? O mina de romani s-a dus sa lupte cu elefantul. Noua ar trebui sa ne fie rusine ca ne-am gasit de treaba cu rusii". Barbatul de vis a vis parea ca-l asculta dar numai el stie pe unde-i umbla gindul. Plictisit, a si coborit de altfel la stadion. Atunci lunganul, ca sa para politicos, a cedat locul unei batrine, care tocmai urcase la stadion. Extraordinar cita politete poate avea omul intr-un tramvai gol.
Cita animatie era pe vremuri la stadion. Nu numai in zi de meci, nici nu mai incape vorba, ci asa in general. Veneau sportivii la antrenament, erau de regula si vreo suta doua de chibiti care-i insoteau, voiau sa fie la curent cu toate noutatile din lot, sa stie in ce formula joaca echipa duminica. Azi nimic. Stadionul arata ca o coada de ciine fara ciine. Doar constructia lui umbreste blocurile dimprejur. O imensa masa de beton care nu foloseste decit ca adapost pentru citeva circiumi si o multime de ciini vagabonzi care-l saluta din treacat cu cite un picior ridicat. Linga el, scheletul Salii Sporturilor pare a avea aceeasi soarta. Cu toate ca din anumite directii ni se tot spune ca va fi finalizata, ca nu stiu ce beneficii va mai avea orasul de pe urma asta. Ma lasa rece. S-o vedem noi terminata si mai vorbim, desi am multe indoieli in privinta asta.
Pustiul din zona industriala
Ciudat lucru, la deal, catre uzina electrica, tramvaiul capata viteza. Ca iepurele. Dar se opreste repede, ca urmeaza statia de la gara. In stinga, alte citeva constructii neterminate. Nu-mi bat capul ca sa aflu ce destinatie au. Doar catedrala "Sf. Petru si Pavel" a ajuns la un nivel cit de cit locuibil. Are dimensiunile unei case de bugetar. Ghindoaca, nu prea intinsa, cit sa incapa in fata ei un panou care suna a reclama: "Avem luminari" si nu mai stiu ce de vinzare. Ma gindesc la fragmentul acela din Biblie in care Iisus i-a alungat pe negustori cu biciul din templu. Daca ar pogori din nou, ce de bice i-ar trebui pentru preotii care pun acum in vinzare pina si lacrimile Maicii Domnului.
In statia de la gara a coborit aproape toata lumea si n-a mai urcat nimeni. Cine mai are azi treaba in zona industriala? Taxatoarea s-a linistit pe un scaun, convinsa fiind ca de acum munca ei s-a terminat. Nu mai are de incasat pina la cursa urmatoare.
Activitatea zonei industriale o poti judeca si numai dupa numarul de masini din fata fostelor fabrici si uzine, mindria orasului din urma cu zece ani. La Textila nu erau dect vreo trei masini parcate intimplator acolo. Pe aleile fabricii nu circula nimeni. Pina si pe aleile cimitirelor e parca mai multa viata decit in uzina cu cei mai multi angajati din Botosani de pe vremuri. Ca sa n-o mai comparam cu spitalul de specialitate din imediata apropiere, unde in permanenta intra sau iese cineva. Vis a vis, la Firmelbo, se schimba socoteala. Masinile de lux abia de mai au loc de parcare in fata fabricii. La care, daca mai adaugi duzina de Matiz-uri a fabricii, iti poti da lesne seama ca aici totusi se lucreaza. Nu ca la Arca, unde nu intilnesti nici tipenie de ciine. Cind si cind cite un maidanez mai patruleaza din obisnuinta, dar proaspat si curat, parca spalat cu Dero. Si iarba aici e verde acum, nu catranie, cum eram noi obisnuiti s-o intilnim pina acum. Circiuma "Capra neagra" din imediata vecinatate nici nu-si mai justifica denumirea. Muncitorii aceia intunecati, carora nu li se zareau decit dintii in pauza de prinz cind isi sorbeau zgomotos supa, au disparut de mult.
Nici la fostul IUPS nu mai sint acum masini la intrare. Citeva Dacii obosite mai atesta ca unitatea inca nu si-a dat falimentul de tot. Peste drum in schimb, mareata si ingrijita rasare, ca o boare, reprezentanta noului capitalism autohton, societatea Electroalfa. Aici da, ai ce admira: limuzine, Jeep-uri de teren, stralucitoare de-ti iau ochii. Spre disperarea amarastenilor din blocurile din preajma, care abia de le mai ajunge somajul cit sa le priveasca.
Electrocontactul a murit si el. Tot citeva Dacii ruginite zac in parcarea fabricii. Multe din ele-s ramase acolo de la ultima disponibilizare, muncitorii nemaiavind bani sa-si umple rezervorul. Portile sint inchise, paznicii nici ei nu se zaresc de pe fereastra tramvaiului. Or fi avind alta treaba fiindca ce-au avut ei de pazit s-a furat de mult. Alaturi, din vestita extindere a fabricii, unde urmau sa se produca o sumedenie de frigidere auto, au ramas doar pilonii, indreptati dusmanos ca niste tunuri catre Dumnezeu. Doamne cit amar de bani s-au ingropat si-n betoanele alea. Dar cui ii mai pasa acum?.
In schimb ceva mai la deal, la fabrica de suruburi parca ceva se mai misca. Doi muncitori se chinuiau din rasputeri sa scoata o galeata de apa cu incuviintarea paznicului. Si aici in parcare e cam pustiu. Tot Dacii si tot putine, dupa posibilitati. Tramvaie in schimb erau cu duiumul. La reparat insa, in depoul de alaturi. Si cu asta calatoria a luat sfirsit.
Orasul definit, cindva Capitala spiritualitatii romanesti, a devenit cu timpul orasul textilistilor. Industria s-a dezvoltat insa cu timpul si Botosaniul a devenit unul dintre cele mai mari orase din Moldova. Luati cu arcanul din sate ca sa-si ocupe locurile la din fata strungului si rabotezei, locuitorii judetului s-au asezat unii peste altii in blocurile muncitoresti, mindri de evolutia lor. Azi ce-a mai ramas din toate astea? Doar circiumi si zahanale. Ce-a devenit urbea noastra? Orasul Botosani, ca altfel nu mai stiu cum sa-i zic. (Florentin FLORESCU)
