Nea Jaga, ultimul tambalagiu

Tambalul, privit de multi ca un frate vitreg in rindul instrumentelor muzicale, pare ca isi pierde din ce in ce mai mult admiratorii, rapus de acordurile artificiale ale muzicii contemporane. Altadata, in mahalalele Brailei, ciocirlia romaneasca, chiuiturile tiganesti ori melodiile grecesti nu-si gaseau un instrument mai potrivit decit tambalul. Vremurile acestea au apus si, acum, rar mai gasesti un veritabil maestru in domeniu. Prafuit si ingropat in timp, tambalul pare ca isi traieste ultimele lui zile, ultimele note dintr-un repertoriu care a umplut de veselie inimile a zeci de generatii.
Dobre Ruga este lautar de cind se stie. Cele sapte decenii de viata pe care urmeaza sa le implineasca s-au derulat doar in jurul notelor muzicale. A cintat o viata intreaga la nunti si botezuri, la petreceri de tot felul, in crismele pescarilor, marinarilor ori in bombele muncitoresti, dar si in restaurantele luxoase din toata tara, in sali de concerte pline, ovationat de iubitorii folclorului ori imbratisat de bulibasa, cu banii lipiti pe frunte sau fara nici un chior in buzunar. Pentru el, cei saptezeci de ani s-au scurs ca o romanta dulce, ca o simfonie furioasa uneori, ca o doina inlacrimata, dar, mai ales, ca un cintec vesel pentru sprit si voie buna. Acesta este Dobre Ruga, omul orchestra al unui timp ce pare din ce in ce mai indepartat, mai incetosat, dar, cu atit mai mult, mai valoros.
"Cred ca m-am nascut cintind"
"Nu-mi amintesc cind am cintat prima oara", ne marturiseste batrinul, intre doua romante la pian. De altfel, din momentul in care am pasit in casa lui, ne-a luat cu "hai sa va spun o melodie". Si a tinut-o asa, vreme de doua ceasuri, timp in care se mai oprea cite doua minute, ca sa ne raspunda la o intrebare ori ca sa-si traga sufletul. "Da. Cint de cind ma stiu. Cred ca m-am nascut cintind. Tatal meu era mare tambalagiu, iar eu asa am crescut. Printre lautari. Ba la acordeon, ba la contrabas, la vioara ori pian, de am ajuns sa le stiu pe toate. Da’ marea mea dragoste a ramas tambalul. Cu timpul, mi s-a dus vestea si au inceput oamenii sa ma caute. Eu faceam formatia si le cintam oamenilor, de nu uitau nicicind ca m-au ascultat. Nu am cintat niciodata dupa note. Urechea mi-e sfinta."
"Primarul Vienei venea cu familia, special pentru mine"
"In ’73, am plecat la Viena. Cintam intr-un restaurant din centrul orasului. Erau acolo niste covoare de te afundai in ele pina la genunchi. Primarul de atunci al capitalei Austriei era cel mai fidel ascultator al tarafului. Venea acolo cu familia, special pentru mine. Ii placea tambalul la nebunie. Cred ca nu mai vazuse asa ceva in viata lui. Ii cintam cite o ciocirlie de-a noastra, de ar fi vrut el sa fie roman… Si cit era de demnitar, austriacului ii dadeau lacrimile." Nea Dobre, Jaga – cum ii spun colegii de breasla -, isi arunca degetele pe claviatura pianului si-i da drumul unui vals, de ni se usuca sufletul de emotie. Cind termina, se aud aplaudind vecinii de la etajul patru… Ii scapa un zimbet si ne sopteste: "Astora le place tare mult sa le cint. Nu se supara nici daca ma apuca pe la doispe noaptea."
Pianul lui are peste o suta de ani. L-a acordat singur, dupa ce l-a cumparat de la niste domni care nu prea stiau cite parale face. Pe vremuri, a cintat la un pian asemanator, in crisma "Ialomita", undeva pe Republicii. Frumos a fost si la Neptun, la Ploiesti ori in restaurantele din Constanta. Dar cele mai pline de farmec i-au ramas, lui Dobre, nuntile. "Simbata, cintam in oras, iar duminica, mergeam la Gropeni, Girboavele ori in alte sate, acolo unde ne chemau oamenii. Intr-un an, un ginerica din Gropeni a vrut neaparat sa-i cinte la nunta Dolanescu. A pus omul banii, a vorbit cu Dolanescu si l-a chemat. La un moment dat, m-am trezit si eu sunat de Nelu Dolanescu. Dom’le, imi spune, vreau sa cinti cu mine. Si, uite asa, l-am acompaniat pe Dolanescu la tambal. Da’ asta nu-i nimic… Am cintat si cu Tita Barbulescu. Am avut concerte intregi cu ea, in tot soiul de ansambluri folclorice. Ce mai, am avut o viata nemaipomenita."
"Imbatrinesc si-mi pare rau"
"Acum vreo 30 de ani, trebuia sa plec in Japonia. Imi rezolvasem tot: acte, nebunii, tot tacimul. Da’ chiar in seara de dinainte de plecare, m-a pus necuratu’ si-am baut citeva sprituri. M-am imbatat si am ratat plecarea. Cu toate astea, nu regret nimic. Daca as putea, mi-ar placea sa mai cint inca 70 de ani. Doar ca – vorba cintecului – imbatrinesc si-mi pare rau. De-acum, urmeaza astia tineri. Baiatul meu cinta foarte bine la saxofon, iar nepoata mea este eleva la Liceul de Arte. Este o pianista de mare clasa. Ea cinta dupa note, nu asa, ca mine. Era noastra apune… Acum, traiesc dintr-o pensie de 800.000 lei si din ce mai pica de la vreun petrecaret ce-si mai aminteste de mine si mai vrea sa auda ceva la tambal. Asta-i viata. Mi-am trait traiul, mi-am mincat malaiul." (Marian COMAN)