"Eu am sa mor repede"

"Ce vrei sa te faci, cind o sa fii mare?", pun eu o intrebare banala – pe care o detestam in copilarie – numai din dorinta de a incerca sa incheg o discutie. "Nimic", sopteste dind din umeri fetita din fata mea. "Cum nimic?", insist eu distrata, cu gindul la intrebarile pe care le consideram atunci importante. "Nimic, pentru ca eu nu o sa ajung mare. Eu am sa mor repede de leucemie", incepe sa plinga mocnit Mariana. Buimacita, citeva clipe ramin fara replica si inghit in gol, incercind sa-mi fac ordine in ginduri si sa spun ceva inteligent, ca sa depasesc momentul.
"O sa faci tratament Mariana si o sa te simti mai bine", reusesc sa ingaim, fara a avea curajul de a-i da incurajari mincinoase in care, in stadiul in care este fata acum, nu crede nimeni. Nu pare sa ma auda si, cu privirea pierduta undeva pe podeaua din fata ei, continua sa plinga incetisor. Plinge absenta cu miinile adunate in poala, leganindu-se usor. Imi aminteste de tarancile care jelesc pe cineva drag; numai bocetul nu se aude. Si Mariana Mitrea este tot de undeva de la tara, din comuna Parincea, judetul Bacau. Ii ridic usor barbia. Ma priveste rugator, asteptind parca sa-i spun ca o sa fie bine, ca o sa se vindece.
"Ce ochi frumosi ai, Mariana. Ti-a mai spus cineva ca ai ochi foarte frumosi?", refuz eu sa cad in jocul mincinos al sperantelor inchipuite. Lucrurile sint mult prea serioase si grave ca sa-i dau sperante desarte. Oricum, remarca mea ii zgindare orgoliul de viitoare femeie si-mi zimbeste cu ochii inca plini de lacrimi. Fetita din fata mea are 12 ani si, in urma cu citeva luni, mai precis in februarie anul acesta, a fost diagnosticata cu leucemie. In foaia de observatie, la rubrica anamneza, adica istoricul bolii, scrie: "Analizele efectuate au relevat un grad mare de anemie (scaderea celulelor rosii din singe) si cresterea anormala a globulelor albe (leucocite) cu aparitia celulelor neoplazice. Punctia medulara a pus diagnosticul de leucemie acuta limfoblastica". Tradus, acest diagnostic inseamna astenie, ameteli, paloare, dureri articulare, lesin. "Intr-o seara vorbeam cu surorile mele si am cazut din picioare. Dar mi-era rau de mai mult timp si nu am spus, ca sa nu ma certe", imi incredinteaza ea secretul, dindu-mi impresia ca i-am cistigat increderea. Acestea au fost simptomele pe care le-a acuzat Mariana in februarie si pentru care a si ajuns in Spitalul din Bacau.
"Cei care nu au adus-o la timp la spital si-au batut joc de tot"
A stat doua zile, dar medicii de acolo, suspectind ca lucrurile sint mai grave decit o banala anemie, au trimis-o la Iasi, la Sectia de Oncologie a Spitalului "Sf. Maria". Aici a stat mai bine de o luna si jumatate. "Mariana a fost unul dintre cazurile de leucemie care a raspuns fericit la tratament. Costul tratamentului ei zilnic s-a incadrat intre 500.000 si 3 milioane de lei. In total, a primit medicamente de citeva zeci de milioane. La externare, i-am dat tratament pentru inca 30 de zile si i-am spus mamei sa o readuca la spital dupa o luna. A venit dupa mai bine de trei luni, aproape prabusita. Cind am vazut starea in care era m-a apucat disperarea, pentru ca tot ce am facut pina acum pentru ea s-a pierdut. Cei care nu au adus-o la timp la spital si-au batut joc de tot, de munca noastra, de zecile de milioane date pe medicamente, adica de viata ei", se revolta dr. Ingrid Miron, sefa Sectiei de Oncologie de la Spitalul "Sf. Maria". Acum, starea Marianei s-a inrautatit mult. Scapata de sub controlul citostaticelor, boala a izbucnit si mai puternic si a ajuns si la cap, la creier, afectindu-i si vederea. Asa incit, de citva timp, Mariana priveste sasiu. Stie acest lucru si isi fereste privirea ori de cite ori se intilneste cu a interlocutorului. S-a invatat, imi spune, "sa vorbeasca cu tine si sa priveasca intr-o parte". Este un mod de a se proteja de rautatile celorlalti copii.
"Fac mincare si curatenie in casa, ca obosesc repede"
"De ce nu ai venit la spital dupa o luna, asa cum ti-a spus doamna doctor? Ai uitat?", o intreb mai mult cu parere de rau in glas, decit cu repros. "Nu am uitat. N-am avut bani", se scuza, in timp ce lacrimile incep sa-i curga din nou pe obraji. Ma grabesc sa o asigur ca nu am avut intentia sa o cert, dar ca nu inteleg cum pot niste parinti, oricit de saraci ar fi, sa nu faca rost de bani pentru un lucru atit de important. "Tata a murit de TBC acum trei ani, iar mama nu are salariu. Cu totii traim din alocatiile noastre, ale copiilor. Am ramas sapte frati acasa, ca sora cea mai mare s-a maritat", imi explica ea. Mai au citeva gaini, un porc, o vaca – care acum nu mai da lapte, pentru ca este gestanta – si o bucata de pamint, "un hectar si ceva pe care punem papusoi, cartofi si fasole", ma lamureste Mariana din ce traiesc ei. Desi au an de an porc, nu prea maninca ei carne. Doar simbata se face bors cu carne, cite o bucatica pentru fiecare. In rest, pun pe masa fasole prajita in untura, varza calita cu ceapa si morcov si cartofi, multi cartofi, preparati sub toate formele posibile. "Ulei folosim numai miercurea si vinerea, cind trebuie sa mincam de post". Piine se cumpara numai lunea, patru bucati, pe care mama le taie felii si le imparte cite doua la fiecare. In rest maninca mamaliga. Pregatirea mamaligii cade in sarcina Marianei, ca de altfel intreaga treaba la bucatarie. "Ceilalti merg la cimp, cu mama. Eu, de cind m-am imbolnavit, stau acasa cu fratii mei mai mici, de 9 si 5 ani. Fac mincare si curatenie in casa, ca obosesc repede", povesteste ea. De spalat, isi spala fiecare hainele lui, iar de lucrurile mari se ocupa mama lor, Ioana, de 39 ani.
"Am rugat-o plingind sa ma aduca la Iasi"
O ascult usor distrata, pentru ca gindul imi este numai la boala ei, la sansa pe care poate a pierdut-o, nevenind la timp la tratament. O intrerup, cu blindete, in timp ce-mi povesteste cu mindrie ca stie sa faca mamaliga fara cocoloase. "Nu aveti, voi, nici o ruda in comuna care sa-ti dea bani pentru cursa, sa vii la Iasi?" "Toti sint saraci", imi raspunde scurt. "Poate ai uitat tu, Mariana, sa-i amintesti mamei ca s-a implinit luna si trebuie sa vii la spital", insist eu. "Nu, cum spui ca am uitat! I-am spus… Am rugat-o plingind sa ma aduca la Iasi, la spital, sa ma fac bine. Mi-a spus ca nu are bani, sa mai astept", mi-a strigat, scuturindu-se de plins, Mariana.
"Ma ajuti sa vin data viitoare la tratament?"
Chiar si acum, dupa trei luni si jumatate, a ajuns la spital printr-o intimplare. Asistenta din comuna a chemat salvarea pentru o femeie gravida si i-a spus si Ioanei Mitrea sa-si duca fata la Bacau. "Mama nu a vrut sa vina cu mine nici pina la Bacau pentru ca, mi-a zis ea, nu are bani de intors acasa. Da’ a certat-o asistenta si pina la urma s-a urcat linga mine in masina", isi varsa, acum, tot focul Mariana. De la Bacau, fata a venit la Iasi tot cu salvarea, iar Ioana a plecat acasa, la Parincea. O asistenta medicala isi aminteste ca in aprilie, cind a venit sa o ia acasa pe Mariana, Ioana Mitrea parea dezorientata cind a aflat ca tratamentul fetei va dura ani, cu medicamente zi de zi, si le-a intrebat daca nu s-ar putea face o operatie, ca sa scape mai repede.
"I-am explicat mamei, pe intelesul ei, ce inseamna boala asta. Cit de important este sa vina la timp cu fata la tratament. I-am explicat si ca poate cere de la primaria din comuna un ajutor banesc, pentru ca fata ei beneficiaza prin lege de certificat de handicap de gradul I si ca are dreptul la insotitor cu salariu. Atunci parea sa fi inteles. Dar se pare ca nu a fost asa. A adus-o tirziu, dar eu tot mai sper sa o scot si de data asta. Ma intreb insa ce se va intimpla data viitoare", nu si-a ascuns ingrijorarea dr. Miron.
"De ce plingi, Mariana? Ce s-a intimplat?", ma ia prin surprindere reactia ei. Vorbeam despre scoala, despre faptul ca-i place sa mearga la cursuri si ca are note bune. Deci, nici un motiv sa plinga. "Mi-e rau, imi vine sa vomit de la medicamente. Ajuta-ma!", imi striga speriata Mariana. Ma precipit pe linga ea, dar o asistenta ma linisteste ca "asa este boala asta si ca citostaticele stirnesc adesea astfel de reactii". Dupa ce si-a revenit, ceva mai linistita, Mariana imi zimbeste, privindu-ma pentru prima oara in ochi: "Asa mi s-a intimplat si data trecuta. Dupa citeva zile nu o sa-mi mai fie asa de rau. Ma ajuti sa vin data viitoare la tratament?" (Mihaela CANANAU)