Aurel Dumitrascu si Divina Paradoxalia

Asta era Aurel. Un nonconformist ce se umfla de multe ori in pene pentru a-si masca slabiciunile si angoasa. Poate chiar teama fata de destinul sau. E posibil ca poetul sa-si fi presimtit moartea timpurie...

Inalt, subtire, pe cit de delicat cu prietenii, pe atit de vehement cu impostorii, indiferent de natura lor, poetul Aurel Dumitrascu, dincolo de masca nervozitatii sale (avea un temperament coleric), era posedat de o tristete blinda, discreta, pe care nu si-o manifesta prin cuvinte, dar care i se ghicea in privire. Criticul Grigore Grigurcu, care s-a intersectat de citeva ori cu poetul, la diverse agape literare, il caracterizeaza astfel: „A fost odata ca niciodata un tinar poet cu plete blonde, cu un chip in trasaturile caruia forta barbateasca se ingina cu o suavitate aurie, picloasa, de revarsat de zori, adincindu-si echivocul in privirea visatoare si iute lunecatoare, contemplativ-ironica. Imi adresa scrisori docte si subtile (ca si altora, dupa cum am aflat ulterior), cu mult inainte de-al fi intilnit, fugar, de doua ori in 1990, anul de foc al tarii care l-a mistuit la 35 de ani neimpliniti... Observatii mature, chiar adinci, se intilneau ciudat cu o fanfaronada pe care n-am interpretat-o de la inceput asa cum se cuvenea, pe latura ei de afirmare nelinistita, fantasta, precum o expersie a panicii morale...". Da, asta era Aurel. Un nonconformist ce se umfla de multe ori in pene pentru a-si masca slabiciunile si angoasa. Poate chiar teama fata de destinul sau. E posibil ca poetul sa-si fi presimtit moartea timpurie... De aici si intransigenta si corespondenta furibunda. Distinsul critic l-a definit cite se poate de corect. Predomina la el „un protest impotriva oprelistilor, impotriva falsitatii totalitare" si nu numai. S-a stins din viata pe 16 septembrie 1990, intr-o zi de duminica, la Spitalul Fundeni din Bucuresti, secerat de-o boala neiertatoare (leucemia) si a fost inmormintat in statul sau natal, Sabasa, din Borca, in micul cimitir strajuit de munti si de o biserica...

Il vad parca si astazi trecind cu o geanta pe umar (venea destul de des in dulcele tirg al Iesilor, aici isi facuse si studiile, absolvind Facultatea de Litere, la fara frecventa), sau urcind dealul Copoului, cu parul sau subtire si galben ca paiul de griu rascopt de arsita verii, ce-i flutura in urma.

De citeva ori, prin 90, a innoptat la mine si am discutat cu el atit politica (era un dusman inversunat al totalitarismului de orice fel, unii sint de parere ca de aici i s-ar fi tras si moartea, in sensul ca leucemia i-ar fi fost indusa prin iradierea la una din anchetele fostei Securitati), cit si despre literatura. Ii admira pe Virgil Mazilescu si pe Vasile Vlad, pe Cezar Ivanescu si Mihai Ursachi, pe LIS si Muresan, pe Petre Stoica, dar si pe Nichita Stanescu, iar pe Luca Pitu il considera un magistru ludens, imprumutind de la el carti rare si poposind deseori in garsoniera sa. Oriunde s-ar fi dus, in munti, in Capitala  sau in Delta, poetul se simtea in largul sau. Iubea deopotriva linistea si strada.

Era deosebit de comunicativ si prietenos.

Exilat in satul sau, tinjea sa vina in mijlocul multimii.

Doua orase a iubit cu patima: Piatra Neamt si Bucuresti. Iubea si Iasul, dar mai cu rezerva, din pricina anumitei inertii de care era cuprins dulcele nostru tirg...

Cind sosea in Capitala, nu facea altceva decit sa colinde librariile si anticariatele, de unde isi cumpara carti vechi, la preturi care par astazi astronomice. De altfel, toate economiile sale si le consuma achizitionind fel de fel de terfeloage.

Era gingas la mincare si se plingea mereu ca stomacul ii face feste, dar a murit, dupa cum am spus, secerat de leucemie, pastrindu-si pina in ultima clipa seninatatea si luciditatea.

Pe patul de moarte, isi privea petele rosii ce-i rasareau pe piept si pe brate, marindu-se de la o zi la alta, la fel de blind si de resemnat ca si pastorul mioritic. Prietenii care au stat de veghe la capatiiul sau spun ca, dupa moarte, o lacrima i-a izvorit din ochiul drept si a susurat in noapte.

Intr-adevar, autorul Divinei Paradoxalii trebuie sa fi iubit cumplit de mult viata, altfel cum se explica frumosul curcubeu ce a rasarit peste mormintul sau, curbindu-se deasupra riului Borca, si scurta ploaie „de vara" cu tunete si fulgere ce s-a auzit in noiembie, in timp ce i se facea slujba de pomenire, in ziua in care poetul ar fi trebuit sa implineasca 35 de lustri?!

...Ploaia, tunetele si fulgerele au fost un adevarat miracol, la care au asistat poetii Nicolae Sava, Daniel Corbu, Radu Florescu, Adrian Alui Gheorghe, George Calcan, Dan Giosu, Lucian Vasiliu, precum si Ana Blandiana si Romulus Rusan si inca multi altii care au avut puterea sa-si lase treburile lor zilnice si sa vina in Muntii Neamtului, pentru a-i aduce un scurt omagiu.

In acelasi timp, din manunchiului de luminari aprinse sub crucea de lemn de mesteacan peste care se afla gravat numele sau, s-a scurs in pamint o mina de ceara cu degete atit de lungi, incit pareau niste turturi de gheata lipiti de streasina unei case de munte. Degetele de ceara cautau inima poetului, aflata la doi metri sub pamint. Si cita liniste, cita pace eterna respira acel micut cimitir de tara! Am luat aceasta mina, desprinzind-o de grilajul de fier ce inconjra mormintul, si i-am daruit-o Anei Blandiana....

Cit timp s-a scurs de atunci!...