Eterna si fascinanta Romanie

Rasfoind ultimul numar al Dilemei vechi, mi-au cazut ochii pe un text interesant, semnat de o tinara condeiera – Laura Visan – si intitulat Cum sa recunosti romanul canadian. Laura este, din cite am putut sa-mi dau seama, graduate student (doctoranda, care va sa zica, sau, cel putin masteranda) si locuieste in statul frunzei de artar de „aproape un an si jumatate”. Opiniile ei sint, de aceea, credibile si merita atentia noastra. Spune editorialista ca, in Canada, a ajuns, prin jocul destinului, sa fie inconjurata mai curind de romani emigrati decit de alti studenti internationali, asa cum sperase la plecarea din tara. Ca atare, vrind-nevrind, s-a familiarizat – intensiv – cu „ritualurile lor de zi cu zi”. Acestea – exotice, fara indoiala, pentru canadianul-canadian – ramin destul de stranii si pentru romanul-roman, dupa cum incearca autoarea sa ne convinga. Studierea mentalitatilor romanilor din diaspora ar putea fi, prin urmare, spun eu (in postura cuiva expus, la rindu-i, „modificarilor” etnopsihologice cunoscute de catre compatriotii nostri ca imigranti), un bun subiect de antropologie culturala. Laura Visan nu merge insa pina acolo, preferind statutul unui observator relaxat si mai degraba ingenuu.
Asadar, ea se arata uimita, mai intii, de modul in care romanii canadieni isi reconstruiesc, peste Ocean, cumva pervertit, vechile habitudini gastronomice. Inspaimintati de faptul ca alimentele din supermarket-uri sint „modificate genetic si fara gust” (lucru, sa recunoastem cu totii, absolut real si deprimant de invadator – sussemnatul, om voinic si nemofturos la mincare, a slabit, dintr-un motiv similar, in doar primele trei luni ale stagiului sau american, nu mai putin de cincisprezece kilograme!), emigratii moldo-vlahi misuna, neobosit, prin pietele rusesti, poloneze ori grecesti, in cautarea gusturilor si aromelor mioritice. Multi si-au adus in Lumea Noua si parintii, cu misiunea precisa de „a gati ca acasa”. Prepara toba, cirnati si caltabosi, inainte de Craciun, pe care le tin, apoi, atirnate in basement cit este anul de lung. In rastimpuri, le degusta cu voluptati supreme si lacrimi nostalgice, strecurate in coltul ochiului. Fac piine, vin si bere in casa, au gradinile pline de rosii, castraveti, ceapa, cartofi, ridichi, leustean si, cu sagacitate, si-au deschis propriile magazine Deli in metropolele canadiene. Aici gasesti cam tot ce doresti, de la Eugenii si apa minerala Borsec, pina la sampon cu urzica si ceai de coada soricelului („la 89 de centi cutia”) sau napolitane Danut si Integrama Maxim. Daca te straduiesti, la intersectia marilor artere din orasele Canadei, poti oricind sa descoperi vechile alimentare Polar, Central, Unic, Stejar, Triumf, Brotacei, Tic-Tac, Garofita, Diana, Gospodina, I.R.I.C. sau Miorita, banuite – macar de noi, cei din Romania – disparute undeva in subconstientul colectiv.
Ulterior, Laura Visan observa – legitim – ca „reconstructia” Romaniei nu e, in fond, decit partiala si limitativa, noua identitate – canadiana – a urmasilor lui Decebal si Traian punindu-si amprenta pe comportamentul lor diurn intr-un mod pe cit de irepresibil, pe atit de hilar. In respectivele Deli-uri, cu aer de bacanie de mahala dimbovoteana, vinzatoarea, romanca desigur, iti spune treis’cinci si, imediat, thirty-five, atunci cind trebuie sa platesti, dind totodata „ochii peste cap”, ca acasa, daca nu te hotarasti mai repede ce vrei, „savarina sau ecler”. In general, in Canada, compatriotii nostri, observa autoarea, vorbesc Romanian, nefiind, vorba aia, nici cai, nici magari. Ei au mortgage-ul la casa mic ori mare, in functie de consistenta downpayment-urilor, se duc adesea in downtown, maninca friptura de pork just like home, kiftele (iar nu chiftele sau, si mai bine, meatballs), au case amplasate pe terenuri inconjurate de copaci maturi, cu pond de apa (sic!) si gazebo si asteapta, cuminti, ca, atunci cind fac cumparaturi pe Internet, sa primeasca home delivery-ul. In sfirsit, de Thanksgiving Day (Ziua Recunostintei) – zi in care, sa fim sinceri, si canadienii indigeni ar trebui sa se simta niste mici plagiatori -, romanii naturalizati in preajma Niagarei pregatesc curcanul traditional (pentru locul in cauza), dar il asorteaza cu salata boeuf, icre si … sarmale. La televizor, urmaresc constant, pe TVR International, filme din anii optzeci, Liceenii ori Iarba verde de acasa. Asculta CD-uri cu Dan Spataru, muzica populara si, probabil, manele. Indubitabil, lacrimeaza frecvent si, in timp, au toate sansele sa devina niste ferventi aparatori ai romanismului etern si fascinant. Chiar mai ferventi decit cei mai „verzuluii” dintre conationalii nostri ramasi, plini de patriotism, pe meleagurile natale.
Dincolo de gluma, as vedea in aceasta realitate trista – expusa de domnisoara Visan cu umor – un simptom cultural acut, de care m-am lovit eu insumi in peregrinarile mele externe. Am spus-o si cu alta ocazie si o repet aici emfatic: oriunde ar pleca, intr-un fel sau altul, romanul e condamnat sa-si ia Romania cu el. O „Romanie”, din nefericire, schimbata, cind corupta, cind fals idealizata, cind mistificata, cind grotesc exacerbata. O „Romanie” a presupunerilor, sperantelor, miturilor, reprezentarilor, amintirilor si nostalgiilor. O „Romanie” subliminala si preponderent emotionala. O sansa veritabila de naturalizare in civilizatia de adoptie o au numai romanii din generatia a doua (copiii imigrantilor de astazi) – si ei in conditiile educatiei in mediul nou si nu in nevroza familiala (cind eram in America, m-am imprietenit, la un moment dat, cu o doamna provenita din parinti romani, emigrati in SUA in prima jumatate a secolului XX; doamna, afabila, simpatica, americanca, nu vorbea deloc romana; stia doar doua cuvinte, mama si tata, pe care insa le pronunta ciudat, moamoa si ciacia; mi-a marturisit ca nu vrea sa vina vreodata in Romania, fata de care avea o teama obscura; asociase mereu tara de origine cu doinele triste, pe care moamoa le cinta neincetat, cu lacrimi, de-a lungul copilariei sale, deprimind-o). Totodata, o posibilitate minima de iesire din „puseul” romanesc s-ar putea intrevedea la imigrantii fermi, care isi schimba radical existenta si identitatea, inca de la debutul abrupt in cultura de adoptie. Acestia refuza sa mai vorbeasca romaneste (chiar si in familie) si raspund numai la noile apelative onomastice (John, Tom, Mike ori Bill). Ruptura lor cu matricea este traumatizanta si alienanta. E prea devreme, bineinteles, sa investigam si sa judecam astfel de destine, mai degraba nefaste, intrucit cultura noastra nu a atins gradul inalt al discutiilor pe teme etico-filozofice dilematice. Totusi, intreb si eu ca omul simplu: oare merita o casa cu copaci maturi, pond de apa si gazebo asemenea sacrificii?