Fals in acte publice

Interbelicii preferau sa spuna fals, preluat, acesta, din germanul falsch, cind germana inca statea bine in Regat, ingaduita, politicos, de o privilegiata franceza de familie, pina ce si ea a cedat definitiv, dupa razboi, expansivei engleze.
Articulat ritos amuzat, fals suna in gura teutonului amic Mihai Ursachi in coloarea lui germanica, reactie la vulgaritatea ce bintuia trotuarele unui Iasi ce cunoscuse si el cindva fragranta cafenelei.
Trotuare batute totusi de amindoi cu perfida metoda.
Falsul acesta nu era falsul din muzica, nici cel practicat cu superbie de acel trompe-l’oeil-ul artei de salon opulent, cu atit mai putin – ca sa fim… falsi enciclopedici – provocatorul Les Faux-Monayeurs al lui Gide inca necunoscut. Era, pur si simplu, verdictul neiertator aplicat nesinceritatii.
In dialogul cafenelei sau in arena politicii.
Cafeneaua e deocamdata aici, in atelieru-mi de pe Armeana, in fata unei cafele negre. Inductoare de irepresibile idiosyncrasii.
Era statuia aceea care incepuse sa bintuie si prin Europa imediat postbelica, ostasul sovietic eliberator, cu bratul sting pe sabia de linga sold, in cel drept tinind la piept pruncul emblematic. Ce sansa colosala a avut continentul, opunindu-se cu imediata inteligenta perfidului prefabricat asiatic! Din seria hidoseniilor tip Vera Muhina. Dar si productiilor pe banda ale artistilor poporului de pe Dimbovita, nu?, dosite, in 1989, cu panicata devalmasie, in subteranele sinistrelor sedii. Insusi clasicul Ilici, uitat in balarii, dupa ce fusese dat jos de pe soclul din fata Casei Scinteii.
Compozitia in care acelasi serafic Ilici asculta, vai, Appassionata lui Beethoven.
Tot Ilici, neprihanitul, aflat, din nou, in calea pelerinilor globului, permitindu-li-se, ca-n vremi de glorie, sa se-nchine iar la moastele din Mausoleu. Cu recenta voie de la recentul Putin. Dupa interdictia de fata mare a eltinismului total depasit.
Trilurile cam crispate ale rrromanului Vadim.
Varlaam, fondatorul, canonizat, de candidatul Daniel, in prezenta presedintelui si premierului. La Secu.
Poeti de virsta a treia, mimind nonsalanta vulgara a celor tineri. Vag de la vagin. Vul de la vulva. Scuze.
Bagau.
Becali crucindu-se.
Becate. Sau becatine.
Avalansa de juni in galerii. De o expresivitate exceptionala. Chiar daca programat teribilista. Unul, un prostanac de colosal talent, face loc intre compozitiile sale unor glumite cu schepsis antimonarhic: colac de closet, numit de el tron. Cam asta a prins nepotelul de la bunicii lui, intr-un umor de partid, fost atit de in voga cit Ilici a stat pe soclu, la Casa Scinteii. Chiar si asa, copilasul promite. Ceea ce e tot mai greu de spus despre congeneri de-ai lui, feroci alternativi locali, cu naucitoare proiecte internationale, mimind ceea ce vesnic au mimat generationistii de pretutindeni. Cum sa-l fi anulat Maxy pe Pallady?
Michel Honellebecq – "noua tendinta literara" – scrie un roman scirbit, ar spune, scurt, francezii sai. Dar cita savanta strategie narativa, "inginerie a textualitatii", in Particulele elementare, Extinderea domeniului luptei, Platforma! Intr-o descendenta ce-l contine, glorios, chiar pe batrinul Balzac. De nu, mai degraba, pe Flaubert. Si ce… extindere globala cunoaste acum socantul francez! Din care, daca au auzit de el, bagaii si pizdetii si-au insusit doar scirba.
Exagerez?
Da, exagerezi.
Basescu, in tonalitate biblica: Lasati copiii sa vina la mine!
Acelasi, lasindu-l si-acum pe Stolojan cu umarul ud de lacrimile-i din campanie.
Fals! ar fi spus Mihai, reincarnat. Si s-ar fi aruncat iar in Dunare. Nu sa fuga. Sa inoate.